Divinităţi feminine

104

În cultura populară tradiţională, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu obiceiurile. În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Obiceiurile calendaristice de peste an sunt grupate în patru cicluri corespunzătoare celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamnă şi de iarnă. O altă sistematizare împarte acest sistem al obiceiurilor în două mari cicluri, despărţite de solstiţiul de iarnă şi solstiţiul de vară.

Obiceiurile de primăvară marcau diferite etape din viaţa satului tradiţional, erau legate de sărbătorile mai importante ale primăverii. În colectivităţile tradiţionale, ele dădeau un ritm propriu vieţii. Respectarea lor, practicarea lor după rânduiala îndătinată imprima vieţii colective, familiei şi, în general, vieţii sociale a satului o anumită cadenţă. În perioada muncilor agricole obiceiurile de primăvară stabileau un echilibru între muncă şi odihnă, prin etapele care marcau sfârşitul anumitor munci şi pregătirea pentru altele. Chiar în timpul unei zile de lucru se respecta cu multă rigoare prânzul mic şi prânzul mare. Duminica, zi de repaus, era organizată după o anumită rânduială îndătinată.

În satele cu viaţă folclorică tradiţională respectarea obiceiurilor era obligatorie. Cei care le încălcau îşi pierdeau numele bun, consideraţia colectivităţii şi puteau fi chiar pedepsiţi. Strigarea peste sat, obicei de primăvară, era în trecut o astfel de pedeapsă. Ea avea un sens profund, era, de fapt, o critică publică a păcatelor satului. Mărturisirea publică este un străvechi obicei folcloric. Rostul ei era să ferească colectivitatea de nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra ei din cauza greşelilor unora, să-i facă pe aceştia să-şi ispăşească greşelile. Aceasta pentru că în colectivităţile tradiţionale individul reprezenta întreaga colectivitate, iar colectivitatea răspundea de fiecare membru al ei.

Originea unora din obiceiurile de primăvară poate fi dedusă din practici apărute în procesul muncii. Originea altora poate fi pusă în legătură cu rituri bazate pe credinţe şi mituri străvechi. Obiceiurile au fost stabilite în funcţie de calendarul popular.

Calendarul popular reprezintă un „instrument de măsurat timpul şi de planificare a întregii activităţi umane pe anotimpuri, luni, săptămâni, zile şi momente ale zilei, creat de popor şi transmis exclusiv prin canale folclorice”. Prin datele sărbătorilor şi obiceiurilor ce au loc de-a lungul anului, calendarul popular coordona desfăşurarea întregii vieţi materiale şi spirituale a comunităţii. În privinţa practicilor materiale, calendarul popular indica timpul optim pentru arat şi semănat în comunităţile agrare, timpul optim pentru formarea şi desfacerea turmelor, precum şi pentru urcarea sau coborârea oilor de la păşunile montane în cazul comunităţilor pastorale, momentele potrivite pentru scosul stupilor la vărat sau pusul la iernat în comunităţile apicole, precum şi datele potrivite pentru îngrijirea pomilor şi a viţei de vie în comunităţile pomi-viticole. Pe lângă aceste practici materiale calendarul popular mai cuprindea şi elemente legate de momentele propice pentru culesul plantelor de leac, pentru peţit şi logodit, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor, pentru aflarea ursitei, sau pentru desfăşurarea diferitelor ritualuri menite a aduce bunăstarea comunităţii.

Calendarul popular văzut în ansamblul său are deci un adevărat caracter polivalent, oferind diferite soluţii pentru diferite probleme, în funcţie de diferitele categorii sociale şi profesionale care îl foloseau. Calendarul popular a funcţionat până la începutul secolului al XX-lea, reprezenta un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor materiale şi spirituale dintr-un an. Deşi obiceiurile româneşti aveau o structură unitară pe tot teritoriul nostru folcloric, în viaţa folclorică tradiţională fiecare ţinut, fiecare loc avea moduri proprii de a se exprima prin obiceiuri. Pe lângă această împărţire zonală mai există desigur şi cea bazată pe practicile materiale ale diferitelor comunităţi.

Una din cele mai interesante structuri ce mai poate fi evidenţiată în prezent la nivelul calendarului popular e cea a morţii şi renaşterii de-a lungul anului a Zeiţelor Mame şi Zeilor Taţi. Odată cu trecerea timpului acestea îmbătrânesc şi mor, doar pentru a renaşte şi a relua ciclul de la început, câteva luni mai târziu. Divinităţile feminine se grupează astfel în trei generaţii: „zeiţe fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Ielele) între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (Maica Precista, Maica Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma dracului, etc.).

Pe tărâm românesc, echinocţiul de primăvară este însă asociat mult mai strâns de figura Dochiei. În figura Babei Dochia, sub slabele veşminte creştine, se pot identifica elemente alogene de cele mai diferite tipuri, şi din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice. Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia, personaj istoric real, aceasta s-a născut în Liban (cetatea Iliopole) şi a trăit în timpul împăratului Traian. Femeie bogată şi frumoasă, şi-a trăit tinereţea în desfrâu şi doar spre bătrâneţe se pocăieşte, fiind botezată de episcopul Theodot. După ce îşi dă întreaga avere săracilor, se retrage la o mănăstire, unde înfăptuieşte numeroase minuni. Este sanctificată de Biserică sub numele Sfânta sau Mucenica Eudochia. Slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine. Oamenii i-au adoptat numele, dar i-au pus în spate, aşa cum rezultă din numeroasele ei legende, trăsăturile divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii. Dochia devine, în acest fel, dintr-un personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, un personaj sacru, o divinitate agrară.

Întreg acest complex sistem de figuri mitice pare a fi o reminiscenţă a străvechii figuri a Marii Zeiţe, apărută în cele mai timpurii faze ale dezvoltării omului, începând cu paleoliticul superior. Era natura însăşi, dătătoarea dar şi distrugătoarea vieţii, aptă pentru o perpetuă regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi renaşterii. Figura acestei zeiţe a dominat universul spiritual şi religios al Vechii Civilizaţii Europene, căzând în dizgraţie „oficială” o dată cu migraţia populaţiilor kurganice şi începutul indo-europenizării, fiind înlocuită de zeităţile masculine ale războiului sau cerului, dar menţinându-şi influenţa activă chiar şi după pătrunderea creştinismului.

Puterea ei era prea veche şi prea adânc înrădăcinată pentru a fi cu totul distrusă de creştinism. Revenirea anuală a acestei fecundităţi este miracolul său principal. Misterele străvechi – celebrate în epocile preistorică şi istorică, în peşteri, sanctuare şi în câmp deschis – aveau ca scop să exprime recunoştinţa faţă de izvorul vieţii şi al hranei, precum şi participarea la ritualurile legate de secretele fecundităţii.

O altă figură importantă a calendarului agrar o constituie Drăgaica, sau Sânzienele, sărbătoarea solstiţiului de vară, sărbătoarea mijlocului verii agrare. Această divinitate agrară importantă în mitologia românească, se naşte la 9 martie (echinocţiul de primăvară după calendarul iulian) şi ajunge miraculos matură la 24 iunie, când şi înfloreşte planta ce-i poartă numele. Prin Drăgaică se denumeşte atât numele zeiţei, cât şi cel al ritualului urmat la sărbătoarea acesteia. Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec.

Se observă astfel cum, în structura generală a obiceiurilor de primăvară, fiecare obicei marchează un moment necotidian al vieţii, un moment important, un început sau un  sfârşit, în orice caz, o trecere de la o stare la alta. Viziunea asupra lumii şi a vieţii oamenilor societăţilor tradiţionale era globală şi implica în fiecare act valenţe multiple menite să întărească în om convingerea în păstrarea bunei rânduieli a vieţii sociale ca o unitate.