Ioan Barbu s-a născut în 1938, în localitatea Corbu din judeţul Olt, este căsătorit şi are doi copii. E membru al diferitelor asociaţii culturale. Dincolo de a face parte din Organizaţia Internaţională a Jurnaliştilor (OIJ), este de asemenea membru al Societăţii Ziariştilor Români şi al Uniunii Scriitorilor din România. A primit numeroase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale. Este unul dintre fondatori primului cotidian liber din România postcomunistă, „Curierul de Vâlcea”, de mai mulţi ani fiind unic editor al acestuia, cu care a încercat şi continua să propună cititorilor principii democratice şi speranţe de renaştere. Are în activitatea sa, în afara unei lungi cariere de jurnalist, şi numeroase publicaţii literare, volume de reportaje, romane şi opere de critică. De remarcat este relaţia sa specială cu Italia şi, mai ales, cu Centrul Mondial de Poezie şi Cultură „Giacomo Leopardi” din Recanati. La sfârşitul anului 2010 a prezentat volumul său „Italia, terra di casa mia”, primit cu viu interes.
Legătura cu Recanati este şi istorică. Într-adevăr, volumul evidenţiază relaţia România – Italia şi prin intermediul acestei localităţi cu respiraţie istorică, întrucât din apropiere, de la Ancona, regiunea Marche, a plecat Împăratul Traian ca să ajungă în îndepărtata Dacie şi să lase semnul roman, mai mult cu vorba şi cu cultura de la Roma, decât cu armele. Acest fapt istoric, subliniază autorul, evidenţiază legământul de idei între cele două popoare, făcându-se purtătorul de cuvânt al unui mesaj de progres prin gândire liberă.
Ca fiecare volum al său, şi acesta este fructul unei mari iubiri: «Am simţit nevoia să scriu această carte dintr-o dragoste creştină incomensurabilă, ca să ofer cititorilor un ghid pentru a cunoaşte fără dispreţ un popor mândru, muncitor şi inteligent, care s-a confruntat cu marile încercări ale istoriei şi a rămas totdeauna un vaşnic apărător pe Dunăre, inflexibil, al civilizaţiei europene.»
Pe cărarea amintirilor
„Am văzut lumina zilei într-o duminică de Florar, pe 15 mai 1938, în localitatea Corbu, judeţul Olt, România. De câte ori revin în satul natal, regăsesc acelaşi pitoresc al locurilor şi al casei în care m-am născut, cu neclintiţii nuci sau meri aromitori, cu aceleaşi vechi obiceiuri de pe vremea bunicii Anica, a mamei mele Florica şi a tatălui meu Marin, bărbat falnic şi drept ca bradul din faţa pridvorului. Toţi trei îşi dorm astăzi somnul de veci, sub aceeaşi lespede, în cimitirul din sat.
De-a lungul celor peste şapte decenii, viaţa mi-a oferit o mulţime de surprize, unele triste, altele mai puţin triste. Am trăit şi o seamă de succese, care au stârnit, fireşte, admiraţie, dar şi destulă invidie. N-am uitat nimic din anii dureroşi pe care i-am trăit după instaurarea comunismului în ţară, când eram deseori admonestat şi hăituit pentru ca eram fiul unui jandarm cu grade, care slujise, cum spuneau politrucii roşii, „regimul exploatator burghezo-moşieresc”. Din pricina acestei „vini”, tatăl meu a făcut deseori cunoştinţă cu „mâna de fier a dictaturii proletariatului”, chiar şi cu beciurile securităţii, unde a fost bătut şi maltratat; dar a păstrat în gene lacrima acelei tăceri solemne şi demne a sfintei mândrii.
Am trăit mereu în suflet cu faptele şi curajul unor asemenea oameni minunaţi şi cu încrederea că neamul nostru românesc n-are de ce să se mai teamă de moarte. Cu timpul, am iertat totul, i-am iertat pe toţi cei care mi-au făcut rău sau mi-au dorit răul. Aşa cum am învăţat de la bunica mea, neştiutoare de carte: să iert, dar să nu uit!
În ultimele două decenii, am împletit munca de jurnalist cu cea de scriitor. La 19 ianuarie 1990, am fondat, împreună cu câţiva colegi, primul cotidian particular din România post-comunistă – „Curierul de Vâlcea” – ziar independent, al cărui unic editor sunt în prezent. Am fondat, de asemenea, Editura „Antim Ivireanul”, astăzi cunoscută nu numai în ţară, ci şi peste hotare, prin publicarea unor importante cărţi semnate de scriitori români din exil, cum şi publicaţia lunară „Curierul literar şi artistic”, revistă a românilor de pretutindeni.
Am scris aproape douăzeci de carţi, lansate în ţară şi peste hotare. Cu ocazia lansării unui volum în Statele Unite, un reporter de la un săptămânal care apare în Anaheim, în California, m-a întrebat, printre altele, ce anume din cultura de baştină m-a inspirat în profesie, de-a lungul anilor. I-am răspuns ceea ce mi-a dictat sufletul şi voi răspunde la fel ori de câte ori mi se va mai adresa această întrebare: Cultura română mi-a făcut daruri multiple şi tot ce am realizat, ca scriitor şi ca jurnalist, se datorează, în primul rând, limbii şi literaturii române, amândouă de o unică vastitate, de o unică bogăţie.
Importantă este nu numai (sau nu atât) obârşia unui neam, cât dăinuirea şi perenitatea lui. Dăinuim, iată, prin volburile istoriei, rămânând teferi, rămânând români, latini prin limba, datini şi grai. Căci „noi locului ne ţinem, / cum am fost aşa rămânem”. Dăinuim de mai bine de 2000 de ani şi n-avem de gând să pierim de pe faţa pământului, aşa cum şi-au dorit şi înca îşi mai doresc unii. Iar dacă vreo catastrofă (asta, ca să împingem imaginaţia în imposibil) ne-ar smulge pământul de sub tălpi, am dăinui prin limbă. Am trăi şi am locui în Limba Română, cum zice poetul, în Limba Latină, cu tot ce corportă acest termen ca frumuseţe şi duh, ca durabilitate şi ca nemurire.
În călătoriile mele din ultimii ani peste hotare, am constatat că mulţi dintre români au excelat în profesiile lor odată ce au ajuns în ţări străine. Nu este numai cazul românilor. Vechiul nostru proverb, potrivit căruia „Nimeni nu-i profet în ţara lui”, se aplică şi altor ţări ale Europei, care, aflându-se – cum spune cronicarul – „în calea răutăţilor”, n-au putut oferi fiilor lor cele mai bune condiţii de afirmare”, spune Ioan Barbu.
Misterul trenurilor…
„Copilăria mi-a fost populată de misterul trenurilor. Veneau şi plecau trenurile din gară, iar eu nu înţelegeam de unde vin şi încotro se îndreaptă aceia care îmi făceau cu mâna. Mamaia mea, ca să facă rost de ceva bani, umplea coşul din răchită cu clătite cu magiun, cu gogoşi sau cu porumb fiert şi mergea la toate trenurile cu călători să-şi vândă bunătăţile, cum le zicea. «Maică, Ionele, bunătăţile astea ne aduc bani pentru sare şi gaz. Când strâng ceva mai mulţi, îţi cumpăr şi ţie o tăbliţă şi un condei». Mă lua de mână şi mă trăgea după ea până-n gară. Priveam trenurile şi călătorii de pe peron, din faţa unui birou cu geamuri late. La sosirea fiecărui tren, de acolo ieşea un domn cu o şapca roşie. Era o rudă de-a noastră. «Lasă-l în grija mea, Anico, mata fă-ţi treaba!…» Sub fascinaţia trenurilor şi a călătorilor am avut revelaţia că satul meu este centrul lumii. «Mă, le ziceam copiilor de joacă, voi ştiţi că noi ne aflăm în centrul lumii?» La biserică, auzisem de la preot, că lumea e făcută de Dumnezeu, că este mare, nemărginit de mare.
Ori de câte ori revin în satul natal, regăsesc acelaşi farmec al locurilor şi al casei în care m-am născut, cu neclintiţii nuci sau meri aromitori, cu aceleaşi vechi obiceiuri de pe vremea bunicii Anica. Trenurile opresc în gară şi astăzi, trenurile pleacă din gară… Satul meu se află tot în centrul lumii. Deschid de fiecare dată ochiul copilăriei şi îl regăsesc aievea…”, scrie Ioan Barbu într-una din cărţile sale ce au văzut de-a lungul timpului lumina tiparului.
