Meşteşugurile încep să devină istorie. Nu se mai ţese pânză în casă, nu prea mai găseşti ceasornicari, iar cizmari sunt extrem de rari. Pentru că aceste meserii nu mai sunt la fel de bănoase ca acum 20-30 de ani, tinerii au renunţat să le mai deprindă. Printre eşteşugurile care sunt pe cale de dispariţie este şi cel al fabricării cărămizilor, destul de des întâlnit, în trecut, printre locuitorii din Grădinari. Acum, de fabricarea cărămizilor, se mai ocupă doar câţiva localnici de etnie romă.
Cornel Lilican este unul dintre puţinii locuitori ai comunei Grădinari care mai practică meseria, învăţată de copil de la bătrânii săi. Dacă înainte realiza anual, împreună cu membrii familiei, chiar şi o sută de mii de cărămizi, acum abia dacă mai face vreo 10.000. Nu pentru că nu ar mai putea, ci pentru că nu se mai caută. ,,S-a modernizat lumea, acum nu mai face sobe, au centrale. Rar mai vine omul să se mai intereseze de cărămidă. Şi mai rar sunt cei care vor cantităţi mai mari. Nu mai este nevoie de ele şi nici nu mai are omul bani”, ne-a declarat bărbatul cu mâhnire. Cât priveşte preluarea acestui meştejug de către tinerii de astăzi, nici vorbă. Unii au visele lor şi vor altceva de la viaţă, alţii fac orice, mai puţin cărămizi, pentru că le este ruşine.
,,Copiii de acum vor altceva. Visează să ajungă să fie cineva, în primul rând să aibă bani, să scape de sărăcie. Făcutul cărămizilor nu mai este de mult o îndeletnicire, cum să vă spun dumneavoastră, de pe urma căreia să trăieşti. Nu se mai câştigă ca pe vremuri. Şi, în ziua de astăzi, drept să vă spun, tinerilor le este ruşine să mai practice meseria asta. Nu este ruşine să munceşti, indiferent ce munceşti, este ruşine să furi dar… ei văd lucrurile altfel”, ne-a declarat bărbatul
Drumul de la pumnul de pământ până la cărămidă este lung, complicat şi, considerat de mai nou, ruşinos. Mai întâi se alege pământul pentru că nu orice pământ este bun. Apoi este udat şi luat la frământat cu… sapa. După vreo oră de bătut cu faţa, aluatul se lasă puţin şi se ia la bătut cu dosul sapei. Când este bine mestecat se pune în forme de lemn-tipa, după ce acesta este tapetat cu nisip precum tava în care se pune pâinea, cu ulei. În tipar stă la zvântat câteva ore, în funcţie de temperatura de afară. Dacă este cald, stă o oră, două, dacă este mai frig stă şi câte o jumătate de zi. Cărămida crudă se răstoarnă din forme şi se lasă la uscat mai multe zile, uneori chiar şi săptămâni, până ce se adună suficiente cărărmizi crude ce trebuiesc arse. Atât de multe încăt să fie suficiente pentru aşezarea lor sub forma unui cuptor, la baza căruia se dă foc la cărbuni. Arsul cărămizilor nu-i tocmai o treabă uşoară. Cornel Lilican ne-a mărturisit că dacă acest cuptor, prevăzut cu grătare pentru aerisire, este astupat deasupra cu pământ, cărămizile de pe ultimele rânduri se pot distruge datorită temperaturii ridicate.
Preţul unei cărămizi se stabileşte la poartă, în funcţie de client şi de cantitatea cumpărată. Dacă se cumpără o cantitate mai mare, preţul scade considerabil.
,,Se vând prost. Păi cerem şi noi în funcţie de client. Negociem. Dacă omul, cumpărătorul, vine şi spune că vrea o cantitate mai mare, lăsăm din preţ mai mult. Să vă spun drept, vindem aproape pe nimic, deşi e multă muncă la făcutul cărămizilor. Păi ajungem să le vindem cu câte patru, cinci mii (n.r. bani vechi) bucata. E greu, dar ce să facem. E greu şi pentru noi şi pentru client, că nu sunt bani”, ne-a mai spus Cornel Lilican care ne-a mărturisit că banii câştigaţi de pe urma acestei meserii tradiţionale de către cei care o mai practică astăzi reprezintă cam 10-15% din cheltuielile familiei. Din acest motiv, pentru a avea ce pune pe masă, cărămizarii din Grădinari îşi suplinesc veniturile din practicarea agriculturii sau câştigurile ocazionale.
,,Mai câştig de pe urma grădinii, că am aici câţiva ari, şi de la oamenii care îmi cer să-i ajut. Merg cu ziua că e nevoie de ani. Se cer multe şi bani nu sunt”, a mai afirmat omul, fără a se plânge că o duce greu.
