„Chiar palat să fi fost, copiii şi-ar fi dorit să nu ajungă aici! Ei vor respect, nu milă!”

931
  • Lucrează de mai bine de un deceniu în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Olt. Până în 2012, când a fost numită director general, Rădiţa Piroşca a condus Serviciul Evaluare complexă a persoanelor cu handicap. Aşa cum îi stă bine unui director, Rădiţa Piroşca se implică în toate problemele instituţiei, atrăgându-şi simpatia celor din sistem, care nu se feresc să-i bată la uşă. Îi priveşte pe copii cu o privire caldă, îi ascultă, iar dulciurile şi cadourile nu-i lipsesc niciodată. Deşi este percepută ca o fire puternică, bătăioasă, de o sinceritate debordantă şi care nu se fereşte să-i spună omului în faţă ceea ce o deranjează, nu de puţine ori poate fi surprinsă cu lacrimi în ochi atunci când vorbeşte despre copiii instituţionalizaţi. Le cunoaşte suferinţa şi ar vrea ca şi comunitatea să se implice mai mult, nu să lase totul în grija statului, să le calce pragul acestor copii ca prieteni, nu din milă şi doar atunci când se apropie sărbătorile.

– Sistemul de protecţie de astăzi s-a schimbat: s-a renunţat la instituţionalizarea standard, în centre de permaneţă şi s-a mers pe căsuţe de tip familial şi încurajarea asistenţei maternale. Care credeţi că sunt lacunele sistemului, ce ar mai trebui făcut ca aceşti copii să se dezvolte normal?

– Da, s-a schimbat mult sistemul de protecţie!  Căsuţele de tip familial şi asistenţii maternali au luat locul centrelor de tip vechi, care adăposteau un număr mare de copii în dormitoare şi individualitatea copilului se pierdea într-o uniformizare tristă şi umilitoare. Sistemul de protecţie de tip familial oferă, prin faptul că serviciile se asigură într-un apartament sau casă în condiţii de cazare şi standarde decente pentru fiecare copil, modelul familial de trai. Copiii locuiesc, ca şi în familie, alaături de o persoană, maxim două, împreună cu care care îşi desfăşoară activităţile zilnice, de la trezirea de dimineaţă, micul dejun, mers la şcoală, după caz, teme, timp liber, prânz, jocuri, acitivităţi diverse. Şi, cu toate astea, chiar palat să fi fost, ei, copiii, şi-ar fi dorit să nu ajungă aici. Dar, din păcate, fără să judec pe nimeni, din diferite motive, pentru ei, cea mai bună alternativă este aici. Şi, deşi se doreşte ca măsura să fie temporară, dacă nu se merge pe un sistem integrat de servicii de suport pentru familie, în sensul de creare de oportunităţi pentru depaăşirea situaţiei de criză, reintegrarea în timp scurt a copilului nu se poate face şi el suferă! Şi suferinţa aduce frustrare, apoi revoltă, şi revolta furie sau depresie. Şi copilul nu e cu nimic vinovat pentru asta! El îşi crează un sistem de apărare, faţă de această „nedreptate” de a fi fără familie şi de a fi privit astfel de cei din jur, mai ales de  colegi. Ei vor să fie respectaţi, nu vor milă!

– Care este principalul “handicap” cu care ies aceşti copii din plasament? Ce şanse au să se integreze în societate, să urmeze o facultate, să-şi găsească serviciu, să-şi întemeieze o familie?

-Dacă ne referim la termenul de „handicap”, folosind ghilimelele de rigoare, întâlnit la ieşirea din sistemul de protecție a acestor copii trebuie să amintim faptul că acesta se referă la dependența pe care o dezvoltă copiii faţă de sistem şi pentru că de foarte multe ori ajung la noi mult prea târziu pentru a recupera lacunele şcolare pentru a se integra pe piaţa muncii şi, negăsind nici locuinţă, coroborată cu lipsa unui serviciu, atunci integrarea în societate ca oameni ai muncii, ca familie e mai grea şi uneori eşuează, ajungând poate iar în sistemul de protecţie pentru adulţi. De ce această dependenţă? Pentru că aici sunt crescuți și educați în condițiile optime bazate pe necesitățile principale pentru dezvoltarea armonioasă menite să dea societății un adult respectabil. Aici li se oferă asistență, îngrijire și educare de către persoanele cu pregătire de specialitate, dar și capabile de dăruire și multă căldură sufletească.

In cadrul DGASPC Olt există Compartimentul Prevenire marginalizare socială, care are ca principale activități tocmai aceste aspecte foarte importante. Încă de când termină învăţământul primar, copii sunt consiliaţi şi îndrumaţi spre şcoli profesionale şi licee de profil, astfel încât la terminarea cursurilor să aibă o şansă reală de găsire a unui loc de muncă. Tot pentru realizarea acestui deziderat, institutia noastră a calificat din rândul salariaţilor pentru ocupaţia de consilier vocaţional.

– Este suficient ajutorul pe care statul îl acordă acestor copii?

-Nu, nu este suficient niciodată un ajutor dat şi mă refer nu la ce „dă statul” pentru că trebuie să nu privim situaţia persoanelor vulnerabile ca o problemă a statului şi pe care să o rezolve statul, ci noi, întreaga societate, şcoala, biserica, societatea civilă, mass-media, cetăţeni, părinţi, trebuie să fim suport moral, material, de sprijin, de consiliere, de prevenire pentru ca persoanele care se află la un moment dat într-o perioadă de vulnerabilitate să iasă cât mai repede din ea, să nu rămână dependent şi să nu fie marginalizat.

– Dintre aceşti copii, se remarcă şi exemple de succces, cu rezultate bune la învăţătură, tineri care au reuşit în viaţă?

– Fiecare reuşită a copiilor noştri, aceea de a vorbi frumos, de a se duce la şcoală, de a renunţa la fapte antisociale, este o performanţă pe care noi o sărbătorim şi de care suntem mândri! Şi când noi sărbătorim reuşita, la sfârşit de an şcolar, nu doar rezultatele la învăţătură le sărbătorim. Astfel de reuşite ne fac cei mai fericiţi. Desigur, nu lipsesc exemplele de succes. Sunt tineri care au urmat sau urmează o formă de învăţământ superior şi care astfel au o şansă în plus în viaţă. Sunt tineri care s-au angajat, care şi-au format o familie, tineri harnici care sunt preţuiţi de angajatori. Menţinem legatura cu ei şi ne sunt foarte dragi. Ii chemăm alături de noi, în activităţi de genul „Ziua Carierei “ sau ”Învaţă de la cei care au reuşit” pentru ca cei mici să capete încredere şi să fie motivaţi, să înţeleagă faptul că şi ei pot reuşi.

-Este o soluţie casa de tip familial sau asistenţa maternală de a afla cum este să creşti într-o familie? Care sunt diferenţele dintre modul de creştere, evoluţia acestor copii?

-Casele de tip familial oferă o îngrijire pe modelul familiei, însă nu reprezintă o familie, multiplicitatea figurilor materne/paterne putând constitui la un moment dat o piedică în asigurarea echilibrului emoțional al copilului. De asemenea, lipsa consecvenței în aplicarea metodelor educative poate apărea mai frecvent la casele de tip familial decât la asistent maternal, însă sunt situații când și la acesta membrii familiei nu sunt consecvenți, copilul speculând acest lucru și devenind răsfățat în prima fază, ulterior putând debuta unele tulburări de comportament. Din punctul de vedere al unei implicări mai profunde în sprijinirea ”părinților” în educarea copilului, este mai facilă intervenția în casele de tip familial, unde intervine și asistentul social, psihologul, șeful centrului, la asistentul maternal fiind mai greu de pătruns în universul familiei, aceasta putând să-și pună amprenta propriei lor experințe de educare a copiilor și asupra copiilor din plasament, uneori existând probleme din cauza unor așteptări nerealiste de la copii. Asistentul maternal poate să nu mai perceapă la un moment dat că este angajat, desfășurându-și activitatea la domiciliu și să nu înțeleagă că trebuie să lucreze cu copilul alături de echipă.

In ceea ce privește modul de creștere și evoluție, sunt cazuri de copii integrați corespunzător și din sistemul de tip familial și de la asistent maternal, dacă se intervine la timp și eficient în gestionarea problemelor copiilor.

– Câţi copii sunt adoptaţi anual? Sunt procedurile greoaie şi de lungă durată un impediment ca mai mulţi copii să-şi găsească o familie?

-Anual, sunt adoptați, în medie, 30 de copii. Procesul de adopție are o durată de aproximativ un an, dar familiile care își doresc foarte mult un copil nu iau îcalcul termenele uneori prea mari.

– Câte cereri de adopţii are DGASPC Olt şi, de regulă, care sunt copiii pe care-i caută părinţii adoptivi? Are importanţă sexul, vârsta, etnia, starea de sănătate?

-Familiile optează pentru copii din grupa de vârstă 0-3 ani, clinic sănătoși și de etnie română, indiferend de sex, dar în ultimii ani au fost adoptați și copii mai mari, respectiv din grupa de vârstă 4 – 7 ani. Eu zic că toţi copii sunt frumoşi şi merită o familie, doar trebuie sa le dăm o şansă să facă parte dintr-o familie şi să nu ţinem neapărat să îi alegem. Ei sunt aşa cum îi creştem noi şi răspund cu iubire când primesc iubire necondiţionată de etnie, de vârstă, de dizabilitate.

– Cum vedeţi adopţiile internaţionale? Ar trebui încurajate sau nu?

– Da! Familiile adoptatoare sunt cea mai bună şansă pentru copiii din sistem, pentru că aceste familii doresc chiar să fie părinţii acestor copii, să îi iubească, să aibă grijă, să îi crească fără să primească bani pentru asta. Iar, pentru copiii cu dizabilităţi, adopţia internaţională este încă singura soluţie, pentru că în ţara noastră nu am ajuns încă la nivelul de a accepta să fii de bunăvoie părintele unui copil cu nevoi speciale.

– Cu ce se deosebesc aceşti copii de cei care au şansa de a creşte alături de mamă şi tată?

-Un copil este fericit, echilibrat şi se dezvoltă armonios dacă trăieşte într-un mediu securizat şi plin de iubire, într-un mediu familial cu valori morale, cu respect şi comunicare. În sufletul lor, copiii noştri  sunt mai frumoşi, mai puternici, chiar dacă nu îşi dau seama, dar mai trişti. Mai trişti faţă de cei care trăiesc alături de o mamă şi un tată! Dar, cu siguranţă, sunt mai bine decât un copil care trăieşte într-un mediu abuziv, fără modele, cu limbaj vulgar, fără comunicare, fără norme de conduită! Şi, din păcate, unii copii ajung la noi când un astfel de mediu şi-a pus atât de mult amprenta asupra copilului şi e greu să schimbi imediat un copil a cărui realitate a fost, de când s-a născut, înjurătura, furtul, bătaia. E greu să îi spui că ceea ce l-a văzut făcând pe tatăl lui, pentru el un model, este greşit şi că altfel e bine. Mai ales că, ştim cu toţii, e mai uşor să faci rele, să nu te duci la şcoală, decât să înveţi să vorbeşti frumos, să mergi la şcoală, să fii cuminte”.

Cât de utile sunt avalanşele de cadouri de sărbători? Care ar trebui să fie cadoul perfect pe care un cetăţean ar putea să-l ofere unui copil instituţionalizat?

– Cadourile sunt mereu binevenite, indiferent dacă sunt de sărbatori sau aşa, deşi noi avem grijă ca acestor copii să nu le lipsească nimic, să simtă spiritul Craciunului. Aceste cadouri aduc zâmbetul pe chipul lor şi acest lucru contează cel mai mult pentru noi ca oameni. Singurul lucru pe care îl dorim, şi am demarat o acţiune în acest scop, este acela ca oamenii să înţeleagă nevoile copiilor, unde sunt acele nevoi şi să nu se focuseze pe un singur centru, căsuţă, doar că sunt mai aproape de ei. DGASPC Olt are sub ordine toate centrele de asistenţă socială din judeţ, iar toţi copiii, indiferent că sunt sau nu sunt din Slatina, îl aşteaptă pe Moş Crăciun cu emoţie şi speranţă. Şi, cum am spus, un cadou perfect pentru copilul instituţionalizat este acela care îi acoperă o nevoie şi, înainte de a face un cadou, cetăţeanul ar trebui să-i identifice nevoia. Cea mai mare nevoie este o familie sau cineva care să nu îşi amintească de ei doar de Paşte şi de Crăciun, să le fie alături şi de-a lungul timpului, de-a le fi prieten.

– Spuneţi-ne un caz care v-a marcat, o poveste.

-Fiecare copil este parte din viaţa mea! Il iubesc pe fiecare, chiar şi când face o prostioară, sufăr pentru fiecare şi mi-aş dori uneori să dau timpul înapoi şi să reclădesc lumea lor.

Era o zi rece şi ploioasă de septembrie când, o fetiţă de 9 ani rugase pe cineva să îi dea voie să mă sune şi să îmi spună că mai are două surori mai mici, sunt singure acasă, căci mama plecase în străinătate, e frig, nu au mâncare şi mă roagă să vin să le iau de acolo. Sunt 3 ani de atunci. Sunt încă la noi! Frumoase, inteligente şi speciale, ca toţi copiii noştri.
– Dacă doriţi să transmiteţi un mesaj acestor copii…

-Vă iubesc, dragii şi bunii mei copii! Necondiţionat! Şi meritaţi toată iubirea mea! Vă doresc să aveţi încredere în voi şi să vă proiectaţi vise, şi împreună să le împlinim! Şi nu vă gândiţi la cât de mult mai ai până să-ţi atingi visul, ci la cât de mult ai evoluat de la început şi până acum.