Govia- obicei practicat de Sf. Gheorghe în satele Oltului

633
Foto: Valeru Ciurea

Pe teritoriul județului Olt, din moși-strămoși, se practicau numeroase obiceiuri, multe dintre ele uitate astăzi. Printre cele încă păstrate se numără Govia, obicei păstrat în câteva sate de pe Valea Oltului și Valea Dunării.

,, Unul dintre obiceiurile de primăvară care se mai păstrează încă în sudul județului Olt este Govia. Conform DEX, Govia este „O datină în dimineața zilei de Sfîntul Gheorghe, când 3-4 flăcăi, uneori cu un lăutar, șezând într-o căruță trasă de 2-4 cai cu clopoței, împodobită cu ramuri de salcie și de stejar, străbat satul cîntând și chiuind cu ploștile de vin în mînă.“ Govia este întâlnită în mai multe localități din zona fostului județ Romanați și are, ca tip de desfășurare, două modele; unul este modelul de sărbătoare, așa cum a fost el pomenit și refăcut în localitatea Vădastra de către Dumitru Liceanu și Ionel Cococi, iar un altul, cel mai probabil fiind și cel de la care s-a pornit, obicei de evocare a morţilor printr-un ritual sărbătoresc, așa cum se întâmplă la Orlea, Gura Padini și Gârcov. Din modelul Vădastra s-au inspirat și locuitorii din Vișina Veche atunci când au inițiat acolo Govia (ei spun că au reluat obiceiul, dar nu avem informațiile necesare). Poate de aceea diferă și ziua desfășurării Goviei, cea de sărbătoare se ține(a) la Florii iar cea de comemorare la Sfântul Gheorghe. După unele informații,  obiceiul Goviei este atestat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.ʺ, explică Valeru Ciurea, consilier cultural în cadrul Centrului Județean de Cultură și Artă Olt (traditiioltene.ro).

Obiceiul a fost studiat și prezentat în detaliu de către prof. Mirela Cojoc, Muzeul de Arheologie și Etnografie Corabia:

Govia este un obicei care sugerează fala, mândria, etalarea priceperii şi maiestriei cu care femeile îşi decorau interioarele sau îşi realizau veşmintele. Femeile „îşi dădeau în Govie” tot ce lucrau mai frumos în timpul iernii: cămăşi, ii, boscele, batiste, ştergare, scoarţe etc. În această zi festivă, comunitatea locală le admira munca, pentru că fiecare fată sau femeie folosea decoruri în vogă în acea epocă, pentru acel spaţiu ( regiune, sat, cătun ) şi totodată era prilejul de afirmare socială a tinerelor fete de măritat.

Excluzând sărbătoarea pascală când era antrenată întreaga comunitate creştină, Govia, prin caracterul său spectaculos, tineresc, antrena întregul sat. Perioada de derulare, ziua de Sfântul Gheorghe, împlica un optimism aparte plin de magie, ca la orice sărbătoare de înnoire a timpului calendaristic.

Govia se derula astfel: cu câteva zile înainte de sărbătoarea creştină dedicată Sfântului Gheorghe, se constituia ceata de 7-8 feciori care participau efectiv la acest obicei. Aceştia tocmeau şi lautarii pentru Govie. De fapt, lăutarii erau tocmiţi o dată pe an, de feciori numiti “garanţi”, să cânte la toate horele şi obiceiurile din cursul acelui an.

În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, câţiva feciori mergeau la pădure cu una, două căruţe să taie crengi mari de salcie, strigând şi veselindu-se în văzul sătenilor, prevestind ca în sat se face Govie. Alţii, în câteva căruţe şi în isonul tarafului de lăutari, străbăteau uliţele satului, întrebând femeile dacă au „odoare” de strigat la Govie. “Odorul” este un regionalism, însemnând cadou, zestre, dota unei fete de măritat. Totodată, odorul era şi obiectul care mijlocea logodna unei fete cu un fecior, în sensul că aceasta i-l dăruia, simbolic, atunci când anunţau că era tocmită nunta celor doi. El consta într-o batistă, batic, mărgele sau alte bijuterii.

Odoarele “date în Govie” erau diverse obiecte cusute sau ţesute: batiste, tulpane, marame, mărgele, ii, căpătâie, perne, scoarţe, ştergare etc. Fiecare femeie îşi dădea odorul cel mai frumos, lucrat în iarna care trecuse.

După ce strângeau suficiente odoare, feciorii aşezau două-trei căruţe, formând o scenă, într-un anumit loc din sat: în poieniţă, în centrul satului, pe deal, pe vale. Scena improvizată era decorată cu ramurile verzi de salcie şi cu odoarele care erau agăţate pe acestea, formând o adevarată expoziţie de artă populară. Spectacolul începea în amiaza zilei, după ce sătenii veneau de la biserică. Taraful de lăutari cânta cântece vechi, specifice Goviei şi zonei, cu versuri de dragoste sau amuzante de genul: ” A cui eşti, de unde eşti?/ Eşti a lui mustaţă neagră/ Muşcate-ar neica de barbă…”

Între strofele cântecelor, feciorii, urcaţi în căruţele decorate, aveau pregătite odoare în mâini şi, ridicându-le, strigau în cor. Strigăturile difereau de la sat la sat. Pe valea Oltului, la Rusanesti, Izbiceni, Givarasti, Islaz, acestea erau: „Al cui e!!!”. Pe Valea Dunării, la Celei şi Orlea, se striga: „Al cui e acest odor/ Să vie c-un polişor”, iar în zona Corabia şi Vişina se folosea un regionalism, ca o atenţionare: „Areci!”, apoi se striga în formulele amintite mai sus.

Din mulţime, veneau mândre, fetele şi femeile, care, în schimbul unor sume simbolice de bani, îşi recăpătau odoarele. Obiectele reflectau, de fapt, un anumit nivel social al posesoarelor acestora, după tehnica, materialele şi coloristica folosită.

În continuare, lautarii mai cântau o strofă şi apoi, în isonul muzicii, feciorii repetau secvenţa, până epuizau toate odoarele.

Uneori, se mai strigau în Govie şi copii mici, cu semnificatia să crească mari, sănătoşi şi voioşi precum această zi de sărbătoare. Feciorii îi ridicau şi strigau „Al cui e?” şi, spre amuzamentul mulţimii, copiii plângeau, fiind luaţi în braţe de mamele lor.

În unele sate, cum ar fi Vădastra, sătenii pregăteau la Govie, într-un loc lateral, colaci calzi, bucate coapte în ţeste, şi căni cu vin roşu, împărţindu-le participanţilor la sărbătoare ca alimente rituale, sporind astfel voia bună în comunitate.

După strigături, se încingeau horele. La început, la horă participau toţi sătenii, cu mic cu mare, apoi ramâneau la joc numai tinerii feciori şi fetele de măritat, continuând cu dansuri specifice zonei: Rustemul, Jianca, Sârba, Bordeiaşul, Trandafirul, Galaonul, Hora Nuţii etc. Obiceiul era un prilej de apreciere a hărniciei fetelor de măritat de către feciori, un prilej de a se lega viitoare căsătorii.