Luminiţa Andronăchescu- de la şevalet, la glucometru

468

Având privilegiul de a fi una dintre prietenele de suflet ale marelui pictor Spiru Vergulescu şi ucenica maestrului Nicolae Truţă, Luminiţa Andronăchescu nu şi-a dezamăgit maeştrii, devenind una dintre cele mai cunoscute şi apreciate pictoriţe din judeţ. Premiată pentru poezie la un festival internaţional şi cu creaţii publicate în revistele de secialitate, artista nu a reuşit încă să publice un album, realizând însă grafica volumelor altor artişti. Are o carieră de 22 de ani în domeniul sanitar, fiind asistentă medicală la Secţia Diabet a Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina.

Olimpică la geografie, visul ei era de a deveni profesor, însă viaţa i-a rezervat o altă carieră. Latura sensibilă, căldura sufletească, modestia şi sinceritatea, asemănări izbitoare cu firea maestrului său Nicolae Truţă, au scos la iveală firea sa artistică, devenind astăzi una dintre pictoriţele cu care Oltul se mândreşte. Îmbină carierea de asistent medical cu pictura şi poezia, făcând cu pasiune totul.
A învăţat de la Nicolae Truţă ştiinţa compoziţiei, a culorii, a perspectivei, a detaliului, a echilibrului, de a vedea cu ochii unui artist frumuseţile ascunse într-un colţ de natură sau dincolo de chipul unui om. Şansa de a fi îndrumată de un mare artist, talentul şi munca sa, la care se adaugă capacitatea proprie de a stârni prin formă şi culoare emoţie artistică autentică au scos-o din anonimat. Surprinde esenţa frumosului şi o revarsă pe pânză în stilul deja cunoscut- Andronăchescu. De 15 ani, tablourile sale sunt admirate în expoziţii şi au ajuns în colecţiile multor iubitori de artă, ceea ce o fac o demnă urmaşă a unora dintre cei mai mari pictori români, care i-au fost mentori şi prieteni- Spiru Vergulescu şi Nicolae Truţă. Întâlnirea cu cea doi i-a ghidat paşii în lumea artei şi, mai mult decât atât, a făcut-o să înţeleagă ce înseamnă bunătatea, să perceapă lumea cu alţi ochi. Astăzi, Luminiţa Andronăchescu a devenit un nume respectat în „universul” artistic oltean, apreciat prin talent şi, totodată, liniştea şi căldura sufletească moştenite parcă de la maeştrii săi.

Ucenica maestrului Truţă

„În 1997 m-am dus la Şcoala de Arte dintr-un imbold. Căutam Biblioteca Judeţeană, care se mutase şi, întrebând ce este acolo, m-am înscris la pictură, profesor fiind Cătălin Mihalache. În anul II a venit profesor Nicolae Truţă. În vara de dinainte de venirea maestrului Truţă ca profesor mă dusesem la dânsul să mă înveţe, după ce maestrul Spiru Vergulescu mă respinsese pe motiv că dânsul nu ia elevi să-i înveţe, având soţia nevăzătoare şi nedorind s-o încurce privirile străine. M-a îndrumat la atelierul profesorului Truţă. Am intrat sfios înăuntru, iar dânsul m-a primit călduros şi mi-a pus în faţă nişte obiecte să le desenez, fără nicio indicaţie sau cuvânt. Şi aşa vreo 5-6 zile. Îmi amintesc că un an de zile am pictat numai Venus din Milo, în creion şi cretă. Apoi am rămas prieteni, ne întâlneam pe la expoziţii”, povesteşte artista.
La prima expoziţie a participat în 1999, la terminarea şcolii. Au urmat apoi expoziţii la Slatina, Drăgăşani, Craiova, Bucureşti- în 1999, 2001 (la Salonul artiştilor plastici oteni -cu un tablou ales chiar de maestrul Spiru Verguleascu- „Ulicioară”, pe care încă îl mai păstrează), 2003, 2006, 2008, 2010, 2014, 2016. Ultima expoziţie, „Ucenicii maestrului”, a realizat-o împreună cu colegii Ina Florica Popa şi Iulian Stancu, pe 9 februarie, zi în care Nicolae Truţă ar fi împlinit 67 de ani, ca un omagiu adus celui care a îndrumat-o. „Nici nu mi-am dat seama că de când l-am cunoscut şi până acum s-au scurs aproape 20 de ani. La expoziţie am avut chiar şi două tablouri din perioada când eram ucenică- unul cu Venus din Milo pe carton, cu cretă, şi în acuarelă bisericile din Slatina.”, spune ea.
De-a lungul carierei, a vândut multe din tablourile ce-i poartă semnătura. „Am vrut să ţin o evidenţă ce tablou am dat şi cui, dar am pierdut după o perioadă şirul. Prima dată mi-a fost foarte greu să mă despart de ele, apoi m-am obişnuit. Cel mai mare succes au avut nudurile pe care le-am realizat pentru o expoziţie de 8 martie şi pe care le-am vândut imediat, de la vernisaj. Vreau ca fiecare pictură să rămână unicat, nu realizez dubluri. Am încercat odată, când cineva mi-a cerut un tablou asemănător cu unul pe care-l vândusem şi-l vroia, însă niciodată nu va ieşi la fel. Inspiraţia nu este aceeaşi. Aşa că cine vine primul, ia tabloul. Mă inspiră trăirile, mai ales. Am o memorie vizuală bună care mă ajută. De obicei opresc în memorie anumite frânturi, o anumită culoare- cum a căzut lumina într-o seară, cum a apus soarele, etc. Am avut chiar o discuţie contradictorie odată cu maestrul Truţă privind forma şi culoarea unor nori, pe care eu îi pictasem pufoşi şi într-o parte roz. Mult timp la urmă am văzut aceiaşi nori şi aş fi vrut să-i fotografiez şi să-i arăt domnului Truţă că existau nori dintr-aceştia”, povesteşte Luminiţa.
Ca orice artist care nu trăieşte doar din artă, ar vrea să aibă mai mult timp pentru pictură şi poezie. „Nu dedic artei timpul necesar. Vin foarte obosită de la serviciu şi atunci nu mai am nici timp, nici inspiraţie. Am lucrări începute de mult timp. Am în grădină irişi, de fiecare dată am vrut să-i pictez, i-am fotografiat, dar n-am reuşit până acum să-i pun pe pânză”, mărturiseşte pictoriţa.

Prietena unui mare maestru

Nu a avut norocul de a-i fi ucenică, însă se poate lăuda că l-a cunoscut destul de bine şi, chiar dacă nu i-a corectat lumina sau culorile pe pânză, marele pictor Spiru Vergulescu i-a îndrumat paşii în viaţă cu sfaturi preţioase.
„A fost odată, exact pe strada mea, pe Malul Livezi, un pictor. Şi-a pus şevaletul, şi-a pus pânza şi a desenat. L-am văzut şi mi-a fost jenă să-l întreb ceva. Apoi un prieten de-al tatălui meu ne-a făcut cunoştinţă şi am rămas prieteni. Aveam o legătură strânsă, specială.Vorbeam despre orice, mi-a dat sfaturi de viaţă, cum să trăieşti, relaţiile dintr-un cuplu. Venea anual la Slatina din aprilie până în septembrie, pe 13 şi 25 fiind zilele de naştere ale maestrului şi soţiei. Când i s-a întâmplat accidentul vascular eram în spital, l-am ţinut de mână şi mi-a zis să nu-i dau drumul. Când merg prin oraşul vechi, mă întâlnesc şi cu maestrul Spiru, şi cu maestrul Truţă. Nu înseamnă că-i văd, dar îmi amintesc locurile pe unde îi întâlneam”, ne spune artista.

Poetă premiată internaţional

Chiar dacă nu a publicat până acum niciun volum de poezie, activitatea Luminiţei Andronăchescu nu poate fi ignorată, poeziile sale fiind publicate în mai multe reviste de specialitate şi premiate la concursuri. „Am început cu poezii dedicate chiar domnului Spiru Vergulescu. În timp, mi-am schimbat forma. Am vreo 77 de poezii pe care nu le-am reunit într-un volum deoarece am vrut să strâng o sută. Însă, momentan, nu mai am inspiraţie. Sau am devenit un pic mai exigentă şi nu mai vreau să scriu orice gând”, dezvăluie ea.
A participat în 2007 la Concursul de Poezie Internaţională din Italia, unde a câştigat premiul I şi medalia de argint a Camerei Deputaţilor din Italia. Poeziile sale au mai fost premiate la Concursul Naţional de Poezie „Ion Minulescu” Slatina şi la Festivalul-concurs „Primăvara albastră” Pucioasa. Nu a mai participat la concursuri, depăşind vârsta de 30 de ani.
Este realizatorul graficii pentru volumul de poezii al artistei Liuţa Scarlat.

Asistent de 22 de ani

Cu o carieră de peste două decenii în domeniul sanitar, chiar dacă şi-ar fi dorit o carieră la catedră, Luminiţa Andronăchescu este apreciată pentru profesionalism, dar şi pentru răbdarea de a discuta cu fiecare pacient. „Meseria mea de asistent se împacă bine cu latura artistică. Când sunt la lucru, sunt asistent, îmi canalizez toată atenţia şi efortul pentru pacienţi; când am plecat de aici pictez, scriu, citesc sau mă uit pe internet la ce au mai scris alţii. Sunt angajată din 1994 la Medicină Internă, din 96 de când s-a făcut secţia de Diabet sunt aici. Este foarte important să fii alături de oameni, să-i sprijini, să-i încurajezi şi să le oferi ajutorul atunci când au nevoie.”, spune ea.
Nu şi-a descoperit această vocaţie din timpul liceului. Pe atunci se pregătea să dea la geografie pentru a-şi urma visul de a deveni profesor. Deşi se ducea la olimpiade şi se pregătea intens cu profesoara Mihai, cu care îşi aminteşte cum a prins-o cutremurul din 1990 la pregătire, nu a fost admisă. A avut norocul să înveţe însă la unul dintre cele mai bune licee din judeţ şi cum „la Radu Greceanu Slatina, învîţând la profilul chimie industrială, chimia era de nota 10”, admiterea pentru asistent medical nu i-a pus probleme.
În viitor, artista speră să reuşească să finalizeze lucrările începute şi să publice primul său album de versuri.