Istoria se dărâmă în centrul vechi al Slatinei

644

Zeci de case de patrimoniu, cu povești uimitoare, au zilele numărate. Timpul, vorba prozatorului, nu mai are răbdare cu ele, oamenii, că le cunosc sau nu istoria, fac prea puțin să le poată lăsa nepoților. Când s-a putut pune de-un comision gras, municipalitatea a refăcut carosabilul cu piatră „de râu“, s-au pus felinare, aducând ceva din aerul de odinioară. Și-atât. Proprietarii n-au bani nici de avize, municipalitatea nu poate investi pe proprietate privată, cofetăriile, farmaciile, saloanele, fierăriile, tăbăcăriile, croitoriile, restaurantele, berăriile, …, de-altădată stau să cadă în centrul vechi al Slatinei.

După orele amiezii pare pustiu. Se mai arată, din când în când, câte-un maidanez de după o străduță, mai trece câte o mașină urcând dinspre Primăria Slatina pe singura stradă deschisă, încercând să evite calvarul de pe strada Ionașcu, din nou în lucru. Cu greu îți poți închipui că în casele din centrul vechi, pe ici, pe colo, chiar mai locuiește cineva. Dimineață e o oarecare forfotă, mai intră și ies avocați grăbiți, spre sau dinspre Judecătorie, se mai perindă clienți pe la notari, se duc spre serviciu, sau, zilele astea, de când le-a fost inculpat directorul, spre Parchet, artiștii Ansamblului „Doina Oltului“. În câteva ore se lasă liniștea. Orașul e parcă o fantomă a celui de odinioară, atât de animat pe vremuri, după cum mărturisesc fotografiile vechi și documentele din arhivă.

Lustragiii nu mai ies în fața prăvăliilor să-și aștepte clienții, comercianții nu mai deșteaptă atenția gospodinelor, berării nu găsești astăzi nici pe timp de vară, tinichigeriile, sau moștenitoarele lor, s-au îngrămădit în jos, spre piață, așezămintele pentru orfani și văduve cine, cu ce bani, să le-ntrețină astăzi, când aproape c-a dispărut și cuvântul filantrop, cizmăriile care livrau produse de colecție s-au dus de nici vreo firmă aninată pe undeva n-a mai rămas, cofetăriile, nu cele vechi, dinaintea sau dintre războaie, dar nici cele comuniste n-au rezistat, sălile de spectacol s-au dărâmat, la propriu, de mult… Un sentiment aproape infricoșător trăiești traversând după-amiaza centrul vechi, auzindu-ți atât de clar pașii, privind cum din balcoanele pe jumătate surpate buruienile își fac de cap, părând singurele prin care mai curge viața.

Școală de băieți, școală de fete, școală de menaj, școală de ucenici…

Arhitectura caselor din centrul vechi, așa deteriorată, mărturisește totuși un trecut impozant. Slatina n-a fost, în niciun caz, orașul muncitoresc pe care-l percepem astăzi. A avut de foarte deveme școli, așezăminte culturale și spitalicești, ateliere renumite peste tot în țară. A avut o viață agitată, a existat o viață de salon pe timp de pace și o solidaritate nemaipomenită în vremuri grele. A avut și-o vreme de prigoană, în care elita s-a văzut azvârlită în stradă sau aruncată în odăile servitorilor, o vreme care a lăsat cicatrici adânci, unele și astăzi nevindecate.

Ascultând poveștile fiilor și fiicelor, ale nepoților, ale supraviețuitorilor acelor vremuri împovărătoare, căutând în vrafuri de documente, punând cap la cap mărturii scrise și vorbite, profesorul Elena Sârghie a reușit, anul trecut, să pună în fața cititorilor o primă versiune a culegerii de „Povești și povestiri slătinene – În spatele zidurilor“. Autoarea, profesor de istorie, mărturisește că încă mult mai mult a rămas de descoperit, că alte zeci de case care mai rezistă vremii și vremurilor ascund istorii pe care nepoții merită să le afle.

Întemeietorul de școală la Slatina a fost filantropul Ionașcu Cupețu. Și de biserică, și de spital. Din donațiile sale primii elevi primesc lumina învățăturii în chiliile de lângă biserica Ioanșcu (actuala Catedrală Ionașcu). În 1836 se termină un local special pentru școală, care însă doi ani mai târziu, în urma unui cutremur, e nevoie să fie dărâmat. Se construiește un altul, care este gata în 1899. Din fericire, după ce, de-a lungul anilor, aici funcționează și Școala de Ucenici Industriali, și cea de Cântăreți Bisericești, astăzi clădirea, situată pe strada Ionașcu, are tot o destinație în slujba învățăturii, fiind sediul Casei Corpului Didactic.

O altă clădire impozantă, o altă școală: Școala de fete nr. 2, situată în strada Frații Buzești nr. 6 (fosta casă Tache Protopopescu), în care astăzi funcționează Direcția de Protecție și Asistență Socială a primăriei. Câțiva pași mai sus, pe aceeași stradă, clădirea în care astăzi funcționează o grădiniță cu program prelungit adăpostea Școala de Menaj, întreținută de stat, de județ și, pentru că nu se puteau acoperi cheltuielile, și de comercianți. Activitatea școlii se desfășura în patru ateliere – de bucătărie, de țesut, de spălat-călcat și de lucru.

În aceeași zonă, pe o străduță paralelă, funcționa Școala Elementară Comercială (astăzi aici învață elevii Școlii gimnaziale nr. 1). Gimnaziul Real, Colegiul Național „Radu Greceanu“ de astăzi, a funcționat mai întâi într-o clădire închiriată pe aceeași stradă, pentru ca între 1889 și 1891 să se ridice localul de astăzi, sub conducerea antreprenorului Francisco De Mezzo, din banii Ministerului Instrucțiunii Publice, Comitetului Școlar și ai țăranilor din județul Olt. Prima școală secundară de fete își începe activitatea tot într-un local de școală închiriat, pentru ca în cele din urmă să fie mutată în clădirea care astăzi se află  în curtea Școlii nr. 1 Slatina.

Clubul ofițerilor sau cinema Victoria, sala Martinescu sau ruina de astăzi

Viața culturală a Slatinei era deosebit de intensă. Școlile își susțineau serbările în sălile de spectacole, ofițerii aveau propriul spațiu de manifestare, Hotelul Regal găzduia reprezentații ale artiștilor etc. Clubul ofițerilor, transformat în comunism în Cinema Victoria, se păstrează în condiții relativ bune, Hotelul Regal adăpostește astăzi Federalcoop-ul, însă sala Martinescu de odinioară, „o sală înrobită de puterea artei“,  în care în prima jumătatea a secolului XX răsuna muzica violoniștilor de excepție George Enescu și Dinu Lipatti, iar trupa Companiei „Cărăbuș“ condusă de Constantin Tănase a adunat public pentru o sală neîncăpătoare, este astăzi o ruină. În anii comunismului aici a funcționat Casa de Cultură a orașului, în cei ai capitalismului se ruinează sb ochii tuturor.

Dacă magazinele în care se vindeau de la pălării, stofe și pantofi, până la parfumuri și bijuterii, nu lipseau de pe nicio stradă, cafenele erau și ele la fel de întâlnite: Cafeneaua Imperială, Cafeneaua Alianței, Cafeneaua Minerva, Cafeneaua Macedo-Română… Fiecare cu profilul său de client, care fie asculta o muzică frumoasă, fie „cele mai grosolane sforării politice“, sau pășea în „cluburi ruinătoare de averi și sănătate“. Nu lipseau nici farmaciile, deși nu la fel de multe. Pe locul uneia funcționează astăzi cabinetul notarial Rodica Buicescu, alta  a căpătat în timp o altă istorie, „La atletul albanez“ fiind deja un brand.

Case de muzicieni, case de meseriași, case de comercianți, de doctori, de cărăuși, de cofetari, de dascăli, case cu o istorie ascunsă astăzi privitorilor, case care în timp au căpătat și alte istorii. Casa Deleanu, care a găzduit zeni de ani Muzeul Județean iat în ultima parte doar secția de Etnografie a acestuia, de vizavi de Catedrala Ionașcu, se degradează și ea astăzi, din dezinteresul moștenitorilor. Pe vremuri îl găzduia pe Tudor Vladimirescu, iar casele din jur, pe oamenii de încredere ai acestuia.

Istorie în degradare și mai sus, spre „orașul nou“. Fostul sediu al Băncii Naționale – Filiala Olt, obiect de schimb între municipalitate și Ministerul Justiției, este nepădit de vegetație. Casa Fântâneanu, aflată în imediata vecinătate, a intrat în uitare după ce de aici se mută, după 2000, Direcția Agricolă. Teoretic, ea aparține astăzi Episcopiei Slatina. A fost predată însă prin protocol Consiliului Județean și se așteaptă lansarea de apeluri pentru proiectele europene, astfel încât să poată fi transformată în așezământ social.
„Mi-aș dori să văd revigorat centrul vechi, poate copiind ceva din aerul de altădată, pentru că există fotografii, există documente, există mărturii despre ce a fost. Ce magazine splendide erau, ce marfă de calitate, ce reclamă își făceau, cât era de animat era orașul…“, mai are o speranță profesorul care a căutat să consemneze mai mult cu sufletul istorisirile.
„N-aș putea să vă spun foarte clar, dar cred că sunt sute de case în centrul vechi, o bună parte din ele în stare de degradare. Am vrea și noi să găsim o soluție, dar legea deocamdată nu ne permite să intervenim pe proprietățile private, iar proprietarii nu-și permit să restaureze – pentru că acesta este termenul – aceste imobile, chiar dacă ar avea niște înlesniri de taxe. Costă suficient cât să te descurajeze numai avizele de începere a lucrărilor“ , concluzionează arhitectul-șef al municipiului, Adrian Birin.