Un opincar de poveste

196
Alexandru Ilinca își selectează cu rigurozitate participările la târguri

L-ați văzut la televizor, s-a scris despre el nu o dată prin ziare și pe site-uri, însă a fost în carne și oase, în această toamnă, și la „Oltenii &… restu’ lumii”, coborât parcă din poveștile bunicilor.

Alexandru Ilinca, sau „ultimul opincar din Oltenia”, venit din Orlești, Vâlcea. O barbă generoasă, care te păcălește la început și te determină să-i pui în cârcă mai mult decât cei 60 și un pic de ani ai săi. Privirea vioaie și vorba doar aparent domoală te trezesc din reverie. Constituie, cu siguranță, un punct de atracție la orice eveniment. Știe asta și nu-și ascunde mulțumirea. „Care știe să lucreze, poate nu știe să vorbească, și tot așa, cred că de-asta mă invită pe mine, că eu și lucrez, și vorbescbine”, spune firesc meșterul nostru, văzându-și liniștit de treabă și ridicând, în răstimpuri, privirea, să se asigure că efectul este cel scontat.
La Slatina, să râdă cu oltenii, sau de olteni, n-a venit din prima. A răspuns la a treia invitație, deși în paralel a mai avut alte trei. „Îmi place să merg să văd despre ce e vorba. Aici organizarea e bună, oamenii mi-au oferit cazare, masă. Dar nu plec de-aici, din locul meu, doar pentru asta am venit, să mă vadă lumea cum lucrez. Azi-noapte am dormit aici, în cort, numai vremea să fie bună. Nu m-am dus nici la masă. Fac lecții de supraviețuire. Păi, nu! În viață trebuie să fim pregătiți pentru orice, știm noi ce vine?!”. Slatina nu-i e chiar străină, a făcut aici armata. Atmosfera în târg e ca peste tot. Multe și de toate, mai puțin obiecte tradiționale. Se bucură să contribuie la procentul ăla mic, de douăzeci la sută, care mai înseamnă tradiție în târgurile meșterilor populari.

„Meseria o practic așa cum o făceau strămoșii noștri pe munte”

La opincăria de care dai chiar la intrarea în târg găsești, pe lângă opinci, și chimire, și căciuli, iar pentru a transpune vizitatorii în atmosfera de odinioară meșterul nostru a adus fel de fel de obiecte, ai impresia că ai călcat efectiv în opincăria meșterului de-acasă. „E brand-ul meu, am grijă să arate bine. Pentru chimire colaborez cu un băiat, îi mai vând produse. Nu pot să vin doar cu ce fac eu, că nu știi cât vinzi, măcar să-ți scoți banii de drum”, explică meșterul.
De făcut opinci s-a apucat după ce, colindând târgurile cu haine din piele (vreme de 30 de ani a făcut croitorie „de lux, nu abagerie”, în Vâlcea ), a observat că se vindeau costume populare, dar fără încălțări. Meseria o știa de la tatăl său, care o practică și astăzi, acasă, în Orlești. Greu de spus dacă o va lăsa celor doi fii. Unul a luat calea străinătății, celălalt a părut atras o vreme, acum a renunțat. „Ce fac eu nu e greu. Nu necesită multe unelte, meseria o practic așa cum o făceau strămoșii noștri pe munte. Nu pot să spun că e același lucru cu a face cojoace, să zicem. Știți că pe vremuri puteai să dai și două perechi de boi pe un cojoc.
Am făcut și documentare, m-au solicitat mai mulți, vin oamenii să-i învăț, pleacă acasă cu opinci făcute de ei. (…) Unii vă arată ce lucrează, eu arăt cum lucrez. Am avut și neplăceri. Mi s-a întâmplat să vină la mine, să-i învăț, se-apucă de meserie, iar când îi întreabă cineva de unde știu, spun că de la tata, de la bunicu’. N-am nicio altă pretenție decât să fie sinceri, să spună «Da, domnule, am învățat-o de la el!»”, își spune meșterul oful. Și mai are un altul. În Vâlcea, unde are un atelier și unde ar vrea să dea și altora din tainele meșteșugului, nu-l întreabă nimeni. „Am fost eu o dată la școala de arte, dar n-am reușit să trec de secretară. Nu există interes. Dar mă întreabă alții. M-a găsit un popă de lângă Brașov pe Internet. Am stat câteva zile acolo, la Teliuc, să-i învăț pe tineri cum se fac opincile. Fiecare a învățat o altă parte din tehnică, în câteva zile. La Sibiu, la muzeu, le-am arătat la americani. Mi-a spus o fată, după ce le-a încălțat, că simte că-și ia zborul. Le-a făcut cum le-a făcut, dar i-a fost mai greu să le lege”, continuă opinarul povestea.
Și cât povestește interlocutorul nostru, îndemnându-ne, în răstimpuri, să-i mai punem întrebări, vizitatorii vin, se opresc, unul scoate cu mândrie telefonul din buzunar și-i arată o fotografie făcută alături de meșter la Covasna. Un altul, sosit din Cluj, proprietarul unui muzeu cu obiecte populare, ne îndeamnă să cercetăm îndeaproape munca artistului popular și să ne convingem că face parte dintre puținii autentici. Nu la fel de impresionat se dovedește, în schimb, un reprezentant al primăriei, care ține să-i atragă atenția că resturile de lână din căciula la care tocmai lucrează ar putea distruge gazonul. „Vă invit să numărați firele de iarbă și duminică, la plecare, să vedeți dacă sunt toate!”, nu se lasă nici meșterul mai prejos. „A vrut să se dea mare!”, constată, apoi, simplu.
Vânzare, puțin probabil să fi făcut la Slatina să-și umple buzunarul, deși lucrurile care-i ies din mână le vinde cu prețuri între 10 lei (opincile artizanale) și 100 de lei, cele din piele de vită, cât se poate de practice. „Eu am pensie, am și alte afaceri. Nu-mi fac calcule economice, comerciale. Cele mai multe lucrări le donez. Nu mai cumpără lumea să le-ncalțe, le cumpără să le dăruiască, în special în străinătate. Important este să nu se piardă meșteșugul, asta mă doare pe mine!”, devine nea Ilinca foarte serios rostind asta. Și răspunde, în final, și unei alte curiozități. „N-am găsit încă în târguri opinci făcute de chinezi, dar doar pentru că nu se fac cu matrița. Sunt și așa târgurile pline de «lucruri autentice»!”.