Olteanul care respiră fără oxigen

67

Alpinistul slătinean Horia Colibăşanu a început şirul de conferinţe şi întâlniri prin ţară în care povesteşte impresiile ultimei sale aventuri. Din păcate, din cauza vremii nefavorabile, Horia nu a reuşit să ajungă pe cel mai înalt vârf din lume, trebuid să se mulţumească anul acesta doar cu vârful Shisha Pangma, înalt de 8.027 metri. Cu toate acestea, Horia este singurul alpinist român care a cucerit şase vârfuri de peste 8 mii de metri.

A trebuit să renunţe

Horia Colibăşanu a revenit acasă după ce a petrecut aproape două luni şi jumătate, pe munte, în încercarea de a cuceri Everestul. Din păcate, alpinistul originar din Slatina, stabilit acum la Timişoara, a trebuit să renunţe la expediţie din cauza vremii care nu i-a permis escaladarea celui mai înalt vârf din lume, Colibăşanu şi partenerul său slovac Peter Hamor decizând că e prea periculos să înainteze, mai ales că aventura lor se făcea fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor.

Însă, condiţiile meteo nu le-au permis celor doi alpinişti să îşi atingă obiectivul, vântul puternic obligându-i să se întoarcă de mai multe ori din drum. Cei doi au bifat, însă, o altă reuşită: au escaladat fără oxigen şi fără şerpaşi, vârful Shisha Pangma, de 8.027 metri.

„Vântul puternic ne-a ţinut mult timp la peste 7000 de metri, o zonă periculoasă, denumită şi Zona Morţii. Aceasta este zona de unde organismul nu se adapteaza deloc la altitudine, nu se mai produc globule roşii. Fiecare oră petrecută acolo mori câte puţin. Ai pulsul la peste 100, e ca şi când ai alerga dar tu stai în cort şi încerci să te odihneşti. E zona în care alpiniştii încearcă să stea cât mai puţin, să ajungă pe vârf şi să iasă apoi repede. De obicei stăm o zi, nu mai mult. Am stat pe Annapurna 6 zile din cauza unui accident al unui coleg, dar asta e limita, cam 6-7 zile. Este mortal să stai mai mult de atât”, a precizat Horia.

Horia Colibăşanu a slăbit 10 kilograme în această expediţie. Tot efortul depus nu-l împiedică, însă, să încerce din nou anul următor, el dorind să se întoarcă în Nepal, pentru a escalada alte trei vârfuri de peste 8 000 de metri.

A rămas şocat…

În expediţia din Himalaya, Horia Colibăşanu a slabit 10 kilograme, deşi a mâncat ca la mama acasă. “Când tăiam câteva bucăţi de slănină. Când am avut şi ceapă, a fost şi mai bine” a spus Horia Colibăşanu, care spune că a rămas şocat de de a întâlnit în timpul ascensiunii sale. “Pe Everest se ştie că sunt multe corpuri rămase lângă potecă, experienţa pentru toţi care o au prima dată este destul de macabră. Anul trecut am întâlnit un alpinist fix lângă vârf, care stătea sprijinit de perete şi eu am crezut că e viu şi am vrut să trec pe lângă el şi am văzut ca era, de fapt, de vreo 5 ani acolo, atunci a fost un pic şocant” a mai spus alpinistul slătinean, care a mai precizat că în acest sezon nu va mai urca nimeni pe Everest din cauza vremii.

În 2014, graţie evoluţiei tehnologiei şi a condiţiilor de asistenţă la altitudine, doar ascensiunile fără ajutorul oxigenului îmbuteliat şi neasistate de ghizi mai au valoare de performanţă. Potrivit National Geographic, “circa 90% dintre cei care urcă pe Everest sunt clienţi ghidaţi, care plătesc între 30.000 şi 120.000 de dolari ca să fie urcaţi pe vârf”.

Sezonul de ascensiune a Muntelui Everest din primavara lui 2014 a debutat cu o avalanşă pe ruta sudică (Nepal), care a produs un număr-record de decese în istoria muntelui, în data de 18 aprilie. Autorităţile nepaleze au închis ruta pentru ascensiuni, ca urmare a acestui eveniment. Echipa româno-slovacă a fost prima din acest sezon de ascensiuni din Himalaya care a reuşit să atinga un vârf de 8.000 de metri – Shisha Pangma (8.027m) – după debutul dezastruos al sezonului, pe Everest.

Horia Colibăşanu este alpinistul român cu cele mai bune performanţe la altitudine extremă. El este singurul care a reuşit ascensiunea vârfurilor Annnapurna, K2 şi Dhaulagiri, trei din Top 5 vârfuri mortale din lume, fără oxigen suplimentar şi şerpaşi. Horia Colibăşanu este şi alpinistul care atins cele mai multe vârfuri de 8.000 de metri – şapte până acum, dintre care 5 au fost în premieră pentru România.

Peter Hamor din Slovacia are 11 vârfuri de 8.000 de metri în palmares, dar şi tentative reuşite de a deschide rute noi pe alţi optmiari.

De la atletism la alpinism

Horia avea 13 ani, era elev în clasa a VII-a la Şcoala Eugen Ionescu din Slatina, când a venit un profesor nou de sport, cu o metodă mai ciudată. Îi punea să alerge o tură de cartier de cam un kilometru jumăte. Pentru că profesorul nu-i urmărea niciodată, majoritatea colegilor lui Horia scurtau drumul. El şi „vreo doi, trei nebuni” nu numai că făceau traseul complet, dar se ambiţionau să se ia la întrecere. „Din fuga asta prin cartier am început să mă cunosc: dacă la viteză nu eram cel mai bun, în schimb, la rezistenţă nu reuşea nimeni să se ţină de mine”, îşi aminteşte Horia. Aşa că tatăl lui l-a înscris la Clubul Sportiv Şcolar ca să facă atletism. Antrenorul i-a atras atenţia de la prima întâlnire că e un „sport arid”, pe care mulţi copii l-au abandonat. Dar n-a fost cazul lui Horia, care dă vina pe masochismul specific sportivilor de anduranţă. Spune că l-au atras suferinţa extremă din timpul efortului şi plăcerea intensă de după, emoţia dinaintea cursei şi eliberarea totală de la final. La proba de alergare de 400 de metri, cu 100 de metri înainte de final, corpul intră în starea de hipoxie, pentru că nu mai primeşte suficient oxigen pentru a susţine efortul. Aici începe suferinţa pură, spune Horia. La finalul cursei sale cu cel mai bun rezultat (400 de metri parcurşi în 51 de secunde) a zăcut epuizat pe saltea 10 minute. Pur şi simplu nu se mai putea ridica. Pentru el, asta-i viaţa adevărată. În patru ani, a lipsit o singură dată de la antrenamentele zilnice de atletism, pentru că a răcit. S-a enervat cumplit când, prin clasa a XI-a, mama lui i-a zis că şi-a făcut un corp frumos, dar ar fi cazul să renunţe la sport şi să se apuce de învăţat.

„Mamă, tu nu înţelegi”, îşi aminteşte că i-a spus. „Eu mă trezesc dimineaţa că poate în ziua asta voi face cu o zecime de secundă mai bine pe proba mea. Eu pentru asta trăiesc. Şi mă iei cu corp frumos. Eu pot să fiu şi ciung dacă pot să alerg mai repede”

Totuşi, şi-a ascultat părinţii, mai ales sfatul tatălui său, care l-a îndrumat spre Medicină, o profesie cu perspective mai bune decât cea de antrenor de sport, cu care se gândea atunci că ar fi trebuit să se mulţumească dacă nu reuşea să ajungă la performanţele naţionale, chiar mondiale, la care visa. Aşa că, în ultimul an de liceu, s-a apucat de învăţat pentru admiterea la facultate. Numai că scutirile medicale pe care le tot ducea la şcoală ca să poată lipsi de la ore şi să se antreneze îl costaseră.

Colegii lui care voiau să intre la Medicină se apucaseră să se pregătească de când intraseră la liceu. Avea nevoie de un sprint ca să-i prindă din urmă şi să-i şi depăşească. Tatăl lui, inginer constructor şi fost înotător de performanţă, i-a mai dat atunci un sfat pe care l-a urmat toată viaţa. Orice problemă e ca o construcţie. Dacă o descompui în cărămizi şi le reaşezi, rând pe rând, una peste alta, apare şi soluţia.

„Mulţi mă întreabă, îmi cer o motivaţie. Cel mai bun răspuns mi l-a dat un prieten care a făcut Filosofie: voi nu puteţi înţelege chestia asta. Şi ca s-o înâelegeâi, ar trebui să vă dau sufletul meu ca voi să simţiţi ceea ce trăiesc eu acolo. E ca şi când i-ai explica unui orb cum e o floare. Dacă-i explici cu o comparaţie, îl abureşti. El trăieşte cu credinţa că a înţeles. De fapt, n-a înţeles, şi nici n-are cum. Apucă-te şi fă ceva care e la limita puterilor tale, scopul ăla să fie atât de tare încât, în alte condiţii, te-ai fi întors. Şi atunci vei simţi ce simţi când ajungi pe vârf”, concluzionează alpinistul slătinean.