Marea sărbătoarea a creştinătăţii, Paştele, se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate, substituită de o efigie (statuie, totem, mască, steag), un om ( oştean, conducător, prizonier, fecioară), un animal (miel, ţap, berbec, porc, taur), pasăre sau ou de pasăre, arbore, plante alimentare.
În preistorie, moartea era urmată imediat de renaşterea divinităţii, celebrată de creştini la aceeaşi dată calendaristică. După apariţia creştinismului, aceste credinţe au dispărut, dar unele reminiscenţe se mai păstrează. Jertfa prin substituţie a zeului adorat a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor, şi reactualizată anual de credincioşi.
În Săptămâna Patimilor, timpul se degradează neîncetat, stricându-se toată armonia şi echilibrul existent. Legat de această perioadă, în cultura populară existau numeroase credinţe şi obiceiuri. Astfel, se credea că în joia dinaintea Paştelui se deschid mormintele şi se întorc acasă spiritele morţilor. De aceea în această zi, cunoscută sub numele de Joimari, femeile mergeau la morminte, le curăţau, aprindeau focuri şi împărţeau căni pline cu apă, bucate şi flori. Exista credinţa că spiritele morţilor vor sta acasă până la Duminica Mare (a Rusaliilor), când cu greu se întorc în morminte. În sate precum Vâlcele, Bucinişu, se boceau morţii şi se aprindeau focuri la care se credea că vin morţii să se încălzească.
În unele sate aşezate în apropierea Oltului exista obiceiul ca în dimineaţa zilei de Joimari, înainte de răsăritul soarelui, grupuri de fete mergeau pe malul Oltului şi alegeau locuri pe care le marcau cu crenguţe de salcie şi flori, lângă care înfigeau lumânări aprinse. Fiecare fată lua apoi apă cu găleata din Olt, se închina şi spunea: „Să-i fie lui…(numele unei persoane decedate din familie)”, apoi răsturna apa din găleată la baza ramurii de salcie. Se vărsa căte o găleată cu apă pentru fiecare mort. Pentru practicarea obiceiului erau alese doar fete caste, pentru ca apa vărsată de ele să fie primită de morţi.
Conform tradiţiei din fiecare sat, în Joia Mare (Joia Neagră) sau în ziua de vineri, cunoscută şi sub numele de Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor se vopseau ouăle pentru Paşte. Oul colorat şi împodobit era simbolul Mântuitorului, care părăsind mormântul se întorcea la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul era colorat şi încondeiat în Săptămâna Patimilor şi era ucis prin lovirea violentă în cap (ciocnitul ouălor) iar apoi era mâncat sacramental în ziua de Paşte.
În tradiţia creştină există mai multe legende privind înroşirea ouălor de Paşte. Cea mai cunoscută este cea potrivit căreia, după ce Iisus Hristos a fost răstignit, Maica Domnului a luat un coş plin cu ouă şi a rugat paznicii ca în locul lor să o lase lângă Fiul ei. Punând coşul sub crucea pe care era răstignit Iisus, ouăle s-au înroşit cu sângele ce curgea din rănile Lui
Tudor Diaconeasa, maestrul încondeierii ouălelor
Printre meşterii pricepuţi în încondeierea ouălor din centrul de olari de la Oboga amintim în primul rând familia Diaconeasa. Olarul Constantin Diaconeasa în urmă cu 80 de ani, şi-a extins măiestria artei sale de la modelarea ceramicii la încondeierea ouălor.
Tudor Diaconeasa, fiul său, n-a mai continuat tradiţia olăritului, dar şi-a urmat tatăl, ajutat fiind şi de mama sa, apoi de soţie în practica încondeierii ouălor, transmiţând mai departe nepoţilor această artă.
În afara celor din familia Diaconeasa, la Oboga au mai existat şi alţi bărbaţi pricepuţi în încondeierea ouălor, precum Nicu Vlad şi Matei Marin. Astăzi, singurul care mai încondeiază ouă, la comandă, pentru muzee sau colecţionari români şi străini este Tudor Diaconeasa.
Ouăle încondeiate în satul Oboga se impun prin realizările de seamă ale acestui domeniu, considerat unul dintre genurile cele mai realizate ale artei noastre populare.
„Eu reprezint întreaga regiune a Olteniei şi asta mă obligă să fac ouăle cu condeiul, aşa cum se făceau pe vremuri, pentru că modelele astea sunt înregistrate la Muzeul Satului. M-aş pricepe şi să le fac cu firul de porc mistreţ, cum se fac în Basarabia, dar n-ar mai fi olteneşti!”, spunea bătrânul Diaconeasa. Avea vreo 14 modele de ou încondeiat, iar pe fiecare în parte ţi-l putea explica în amănunt, ce simbolurile foloseşte şi tehnica încondeierii. Cel mai adesea foloseşte simbolul „cocoşului” care, spunea bătrânul, simbolizează trecerea timpului, apoi „herovinul” – care semnifică credinţa creştină sau „peştele” care reprezintă hrana românilor. Tudor Diaconeasa mai folosea simbolurile „Vulturului” sau „Stema ţării”, „pânza de păienjen”, „mărgăritarul”, „Calea Rătăcită”, „Fierul plugului”, „Jugastrul”. Fiecare dintre aceste modele sunt desenate într-o mapă cu care bătrânul a mers la Muzeul Ţăranului Român.
„Meşteşugul încondeierii ouălelor l-am moştenit de la tatăl meu, iar acum aceste taine sunt învăţate şi de nepotul meu, Marian. El va duce tradiţia mai departe”, spunea Tudor Diaconeasa, care ne preciza şi de ce, înainte de încondeiere, ouăle trebuie golite şi curăţate bine la exterior:
„Dacă nu sunt golite, se strică repede şi asta nu e bine, pentru că omul vrea să-l ţină cât mai mult. După golire, se astupă găurile cu ceară de albine şi sunt încondeiate. În final, ouălele sunt băgate la vopsit în cele trei culori: mai întâi galbenul, apoi roşul şi, la final, negrul. După asta, se fierb până cade toată ceara de pe ele”, mai spunea maestrul Diaconeasa, cel care a părăsit această lume în mai 2011.
