Tradiţii pascale la olteni

139

Ce a fost, ce este şi ce poate să mai însemne pentru omul contemporan o sărbătoare? În primul rând ea pare să fie o evocare, omagiere a ceea ce s-a întâmplat într-un moment dat, legându-se de timp, de un timp ce poate fi concret, real, istoric, dar şi de un altul mitic, sacru, al gesturilor şi evenimentelor revelate. A serba este echivalent cu a nu da uitării, a cinsti, a onora, dar şi cu a reveni la un moment şi la un eveniment esenţial, care are puterea de a genera ordine şi echilibru, ca un etalon. Sărbătoarea este, în egală măsură, amintire şi inaugurare, conturând ideea de întemeiere, de consacrare.

Sub semnul sfânt al sărbătorii stă şi Învierea Mântuitorului. Dar de ce este aceasta cea mai mare sărbătoare pentru creştinii ortodocşi, chiar mai mare decât Naşterea Lui? Doctrina bisericii pune pe un plan superior coborârea în moarte şi revenirea printre cei vii, fiindcă acestea au adus izbăvirea oamenilor de păcatul originar, au demonstrat esenţa Lui divină, dar mai ales fiindcă  nu viaţa de aici, ci cea de dincolo, cea spirituală, este cea adevărată, cea aproape de Creator.

Mai multe amănunte despre această sărbătoare la olteni aflăm de la Claudia Balaş, muzeograf la Muzeul Judeţean Olt

 

• Doamna Claudia Balaş, de unde vine denumirea de Paşte?

– Denumirea sărbătorii derivă din cuvântul ebraic Pesah, care desemna  sărbătoarea eliberării evreilor din Egipt şi a reîntoarcerii lor în patrie, numită şi „sărbătoarea azimelor” şi celebrată între 14 şi 21 Nisan (aprilie, după prima lună plină a echinocţiului de primăvară). Forma Paşti  a pătruns în limba română pe filieră latino-bizantină: Paschae. Primii creştini numeau Pesah masa ritual-comemorativă ţinută în seara zilei de 13 Nisan sau în joia dinaintea Duminicii Învierii, în amintirea ultimei întâlniri a lui Iisus cu discipolii Săi: Cina cea de Taină. Mai apoi, în primele trei-patru secole, avea să se prăznuiască Paştile Crucii (comemorarea patimilor lui Iisus) şi Paştile Învierii. S-a renunţat în cele din urmă la agapele creştine ce tulburau postul, în locul lor, în Joia Mare, impunându-se slujbele.

• Ce ne puteţi spune despre perioada premergătoare sărbătorii pascale?

– Postul Paştelui durează şapte săptămâni şi este cel mai lung şi mai sever de peste an. Vorbind despre Postul Paştilor (denumit popular şi Păresimile din latinescul quinquagessim care înseamnă cinzeci sau Cincizecimea), trebuie să subliniem că  nu toate săptămânile acestui acestuia au o importanţă marcată de sărbători şi de tradiţii populare. Prima şi ultima se mai numesc şi Săptămâni Mari, cu toate că prima este marcată de obiceiuri dintre cele mai vesele (Strigarea peste sat, Lăsatul Secului). Acest lucru, ca şi angrenarea unor străvechi sărbători agrare, casnice sau legate de cultul morţilor, este rezultatul oscilării postului de-a lungul secolelor, între limite foarte mari, de la câteva zile la şapte săptămâni, cât şi al interferenţei culturilor catolic şi ortodox.

Primele zile ale celei dintâi săptămâni de post sunt afectate, ca şi la Crăciun, separării complete a ustensilelor gospodăreşti folosite în cele nouă săptămâni anterioare, de cele în care se va prepara hrana în următoarele şase.

Duminica Floriilor este cea mai importantă sărbătoare a postului Paştilor, întrucât ea aminteşte creştinilor momentul în care Mântuitorul a hotărât să-şi înfrunte potrivnicii. Am putea spune că, începând din această zi, intrăm în „timpul tare al sărbătorii”, rememorând şi trăind spiritual patimile Lui, încercând ca prin jertfă şi rugăciune să fim vrednici de bucuria mântuirii.

• Care este simbolul acestei sărbători?

– Emblema vegetală a acestei sărbători este, la români, salcia, cel dintâi arbore care înverzeşte. Se povesteşte despre ea că a fost binecuvântată de Maica Domnului pentru că şi-a întins crengile să treacă o apă pentru a ajunge la locul unde era răstignit Fiul său. De aceea, preoţii o slujesc în biserică, oamenii se leagă în jurul taliei ca să scape de dureri şi înghit mugurii împotriva durerilor de gât. Salcia sfinţită este adusă acasă şi folosită ca stimulent magic. Ramurile sfinţite la biserică se aduc acasă, se pun la porţi, la uşile caselor şi ale grajdurilor, pentru protecţia magică şi alungarea spiritelor malefice.  În unele sate din nordul judeţului ramuri de salcie sfinţite se înfigeau prin grădini, vii, livezi, pentru a le ajuta să rodească (înfigerea în pământ prefigura actul fecundităţii). În alte sate există obiceiul atingerii copiilor mici cu ramuri sfinţite de salcie, pentru a creşte şi  a se dezvolta întocmai ca salcia. Stupii se încing cu salcie sfinţită pentru a rodi din belşug. Ramurile rămase se pun la icoană şi se întrebuinţează în timpul anului contra multor boli, ca apărare contra grindinei şi furtunilor sau erau folosite în diferite descântece şi vrăji. Pe vreme de furtună ramuri de salcie sfinţită se aruncau afară, în curte, sau pe acoperişul caselor pentru a opri furtuna.

Sărbătoare a renaşterii naturii şi a etalării splendorilor ei vegetale, a armoniei şi iubirii, această zi cu incontestabile semnificaţii creştine a avut un corespondent festiv în Antichitate. Floralia, luna aprilie, era dedicată zeiţei sabine Flora, care domnea asupra tuturor florilor şi seminţelor, care dăruise oamenilor mierea şi alinase mânia Junonei ajutând-o să-l conceapă din mireasma unei flori miraculoase pe zeul Mars, patronul celei dintâi luni de primăvară.

• Care sunt obiceiurile de Paşte ce se practică prin această zonă a ţării?

– În ziua de Paşti, în satele din judeţul Olt, se practică spălarea rituală. Într-un lighean se pune un ou roşu, în unele locuri două, şi o monedă de argint. Se toarnă apă proaspătă, neîncepută, adusă de la fântână. Toţi ai casei se spală pe rând, dându-şi fiecare cu oul roşu peste obraz şi zicând : „Să fiu sănătos, şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, toţi să mă dorească şi să mă aştepte aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor”. După aceea se ia moneda de argint şi trecând-o peste faţă se zice : „Să fiu mândru şi curat ca argintul”. Fetele mai zic „să trec la joc din mână-n mână ca şi banul, să fiu uşoară ca şi cojile de ouă, care trec plutind pe apă”. În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc, deoarece se zice că dacă te speli cu el vei fi onorat ca busuiocul.

Întorşi de la biserică, membrii familiei se aşează la masă, gustând mai întâi din ouăle şi pasca sfinţite. Ouăle se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte oul ţinut în mână de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formula „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu: „Adevărat a Înviat!”. După credinţa populară, e bine de ţinut minte cu cine ai ciocnit întâi pentru că, dacă din întâmplare te rătăceşti în vre-o pădure, n-ai decât să-ţi aminteşti cu cine ai ciocnit întâi de Paşti, şi imediat găseşti drumul pe unde ai venit. Masa din prima zi de Paşti este un prilej de reunire a familiei, decurgând după un adevărat ritual.

Noaptea Învierii şi prima zi a Sfintelor Paşti sunt puternic marcate de comportamentul religios al oamenilor. Sărbătoare definitorie pentru creştinism, aceasta mai poartă însă şi alte semnificaţii ce o raportează la ritmurile cosmice de reînnoire a naturii, de biruinţă deplină a luminii solare, de împăcare şi armonie.