Colibăşanu pleacă spre Zeiţa-mamă a Lumii

90

Slătineanul Horia Colibăşanu, alpinistul român cu cele mai bune performanţe la altitudine extremă, va pleca în expediţie spre Muntele Everest (8.848 m), cel mai înalt din lume, în a doua jumătate a lunii martie.

Expediţia Everest Summit 2014 (martie – mai) are ca obiectiv cucerirea vârfului Everest, cu propriile forte fizice şi psihice, adică fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor, în stilul expediţiilor clasice, alpine. O tentativă reuşită ar echivala cu o nouă premieră a lui Horia Colibăşanu, a şasea, pentru România.

Din cele peste 5.650 de ascensiuni reuşite ale Mt. Everest, doar 173 au fost realizate fără oxigen suplimentar, adică 3%, potrivit lui Eberhard Jurgalski, o autoritate în domeniu.

Horia va face echipă cu slovacul Peter Hámor (cu zece vârfuri de 8.000 m în palmares), unul dintre cei mai buni alpinişti din lume la ora actuală. Cei doi vor aborda Vf. Everest pe ruta nordică, prin Tibet (China).

Partenerii şi sponsorii lui Horia Colibăşanu în acest proiect – menit să aşeze România pe lista scurtă a naţiunilor care au reuşit escaladarea Mt. Everest în stil alpin – sunt: Primăria Slatina, Timişoreana, Allianz-Tiriac, Vitas şi Made in TM.

 

 


 

Să-l cunoaştem pe Horia Colibăşanu

Horia Colibăşanu, 37 de ani, este medic stomatolog, s-a născut în Slatina, dar în momentul de faţă trăieşte în Timişoara. El a început să urce munţii din afara ţării la vârsta de 21 de ani. El a escaladat primul munte de peste 8.000m (optmiar) – K2 din Pakistan, cel mai dificil vârf – la 27 de ani, în 2004. Cunoscut ca “Muntele Sălbatic”, K2 (8.611m) este al doilea vârf, după Everest, şi este inclus în topul celor mai periculoase cinci vârfuri din lume. Ascensiunea pe K2, premieră pentru România, a avut loc fără oxigen suplimentar şi fără ajutorul şerpaşilor. Performanţa lui Horia pe K2, considerată cea mai importantă din alpinismul românesc, a rămas neegalată.

Performanţele au continuat cu alte premiere naţionale – cinci până în prezent –  printre care Dhaulagiri (2007) şi Annapurna (2010) din Himalaya nepaleză, munţi incluşi, ca şi K2, în Top 5 vârfuri mortale din lume. În total, alpinistul slătinean a atins şase vârfuri de peste 8.000m, în stilul expediţiilor clasice, fără oxigen suplimentar şi şerpaşi. Astfel, Horia Colibăşanu este considerat alpinistul român cu cele mai bune performanţe la altitudine extremă.

El este şi singurul român care a primit distincţia “Spirit of Mountaineering”  (Piolets d’Or, 2009), din partea British Alpine Club, cel mai prestigios club montan din lume. Distincţia a venit ca urmare a unui gest considerat eroic, petrecut într-o expediţie din 2008, pe Annapurna, când a avut loc cea mai amplă operaţiune de salvare din istoria Himalayei. Acţiunea a devenit subiectul unui film documentar, “Pura Vida / The Ridge”, premiat la Festivalul de Film San Sebastian.

 

Povestea celor cinci premiere

“În 2004, plecam spre temutul şi mortalul K2, din Pakistan, cu echipament împrumutat şi cu o mănuşă plină cu câteva mii de dolari. Un om care mă văzuse o singură dată şi care era conştient că aveam zero experienţă la 8.000m, mi-a trimis acei bani într-o mănuşă de munte, o sumă enormă pentru acele vremuri, pariind pe mine. Aşa a fost posibilă povestea de succes K2, neegalată nici acum în România. Aşa s-a născut, apoi, povestea celor cinci premiere pe care le-am adus României.

Le mulţumesc public miilor de susţinători, parteneri, sponsori, jurnalişti şi simpatizanţi, care au făcut posibilă această poveste în primii ei zece ani de viaţă. Le muţumesc celor care ţin această poveste vie în continuare”, mărturiseşte Horia Colibăşanu

 

77 bani pe metru…

Nu numai Primăria Slatina l-a sprijinit de-a lungul timpului pe Horia în expediţiile sale, mai puţin chiar adminstraţia din oraşul în care acum locuieşte, Timişoara. Au fost, însă, alţii care au crezut în Horia şi l-au ajutat să-şi ducă la capăt visul, aşa cum s-a întâmplat şi cu clubul „Made in TM”, care în decembrie au organizat o seară specială pentru a strânge fonduri pentru expediţia Everest Summit 2014 a lui Colibăşanu, seară în care s-au strâns aproape 7.000 lei, iar alpinistul slătinean n-a uitat să-i felicite şi să le mulţumească celor care au făcut posibilă această reuşită.

„Pentru oamenii Made in TM, de la Horia Colibăşanu:

Made in TM a strâns 6869 lei. Şi 36 de bani, pentru că evidenţa a fost foarte strictă, chiar dacă a fost nefiscalizată. Bani pentru ascensiunea unui munte de 8.848m. Cam 77 de bani pe metru…. Asta dacă nu ai altceva de făcut decât să calculezi, pentru că cifrele oricum nu spun mare lucru.

Ce ar fi în spatele cifrei ce reprezintă înălţimea Everestului, căci despre el este vorba, nu e doar o lungime. Nu sunt doar două luni de expediţie departe de casă, de familie şi prieteni. Nu sunt crevase, furtuni, corturi rupte de pietre şi avalanşe. Nu sunt nici măcar degete îngheţate, gâtlejul dureros de la aerul rece şi uscat al Tibetului sau picioare care abia te ţin. Ceea ce e cu adevărat, pentru mine, e o încercare la limitele fiinţelor umane, în aerul rarefiat prin care zboară avioanele, contra cronometru în zona morţii, din care după ce atingi vârful trebuie să ieşi cât mai repede.

Cealaltă cifră poate însemna o grămăjoară considerabilă de echipament. Bocanci călduroşi, o coardă nouă, un aragaz pentru topit zăpada şi un cort care să reziste uraganelor Himalayei. O bagatelă din a cărei lipsă în trecut, alpiniştii mai săraci, ruşi sau polonezi, piereau pentru că nu îşi permiteau să şi le cumpere decât la mâna a doua, uzate şi îmbătrânite.

Dar cei 77 de bani cred că reprezintă cel mai mult. Pentru că, la fiecare metru urcat, la fiecare pas, undeva în spate stă o comunitate care mă sprijină. O grămadă de oameni, cu tricouri galbene, care cred în următorul meu pas. Oameni reali, cu tricourile întâmplător pe ei, cu care mă întâlnesc pe stradă în Timişoara, sau la antrenamente în Austria, pe străzi în Munchen sau pe te miri unde.

Ca în orice întreprindere îndrazneaţă, succesul nu e asigurat. Altfel unde ar mai fi farmecul? Dar cocoţat pe vârf sau nu, dacă mă voi întoarce cu bine se va datora, în mod sigur, şi vouă, oamenilor cu tricouri galbene. Oamenilor «Made in TM». Mulţulesc!”, a scris Horia Colibăşanu pe pagina sa de Facebook.

 

Despre Everest

Muntele Everest (8.848 m) este cel mai înalt din lume şi este situat la graniţa dintre Nepal şi Tibet (China). Denumirea tibetană, Chomolungma, înseamnă “Mama-Zeiţă a Lumii”.

Vârful Everest a fost escaladat pentru prima oară în 1953, de către Edmund Hillary (Noua Zeelandă) şi Sherpa Tenzing Norgay (Nepal). Până în 2012, Muntele Everest avusese 5.656 ascensiuni reuşite, potrivit lui Eberhard Jurgalski, citat de “The Economist”, în mai 2013.

Doar 3% dintre ascensiunile reuşite au fost în stil alpin, clasic (fără oxigen îmbuteliat şi şerpaşi). Italianul Reinhold Messner a fost primul care a escaladat Mt. Everest, fără oxigen suplimentar, în 1978 (ruta sudică) şi 1980 (prin Nord).

 

„Lupta cu propriile limite e dură şi pe muchie de cuţit”

„Diferenţa dintre «cu» şi «fără» butelii cu oxigen poate să facă diferenţa dintre succes şi eşec, dintre viaţă şi moarte”, spune alpinistul Zsolt Torok, într-un editorial despre  încercarea lui Horia de a ajunge pe Acoperişul Lumii.

„Cu Horia m-am cunoscut pe tren, mergând spre Herculane, în anii ’90. Era unul dintre acei studenţi timişoreni care, la sfârşit de săptămână, mergeau la munte lăsând în urmă oraşul şi agitaţia. Simpatic şi vorbăreţ, el povestea cu entuziasm despre aventura lui pe Khan Tengri (Stăpânul Spiritelor), un munte de 7.000m din Kazakhstan, pe care oricând aş fi bucuros să-l urc.

Ne-am reîntâlnit pe diverse trasee. În 2004, am auzit că Horia, băiatul acela din tren, va pleca spre K2, al doilea vârf a planetei ca înălţime (8.611m). Era vorba despre vârful temut, dorit şi de atâtea ori încercat de mulţi alpinişti de renume mondial. De când s-a răspândit vestea cea bună, că Horia Colibăşanu a ajuns pe vârful K2 în premieră românească, au trecut aproape 10 ani.

Ca acum 10 ani, Himalaya şi optmiarii sunt tot atât de departe, iar cel care, an de an, se întoarce acolo, are de parcurs aceeaşi distanţă – atât pe orizontală, cât şi pe verticală. În cazul unui performer, oamenii sunt predispuşi să perceapă succesul ca fiind ceva firesc, de la sine înţeles, dar realitatea e cu totul alta. Nu există certitudinea succesului şi nici o reţeta sigură pentru a-l obţine. Fiecare munte poate fi abordat altfel, în consecinţă situaţiile diferă de la o expediţie la alta.

Şi asta pentru că exista un anumit punct în care omul nu mai luptă nici cu înăţimea, nici cu ostilităţile mediului în care se află. În acel punct, el este pe cont propriu, iar toată energia sa – atât cea mentală, cât şi cea fizică – îi ajunge cât pentru următoarea mişcare.

Acest punct, care este al limitei condiţiei umane, se află pe undeva la 8.000m. Orice oră în plus la această altitudine micşorează şansele de supravieţuire. Lupta cu propriile limite e dură şi pe muchie de cuţit.

I-am strâns pumnii lui Horia de fiecare dată când ştiam că noaptea porneşte la lumina frontalei spre vârf. L-am aşteptat acasă şi l-am aplaudat după fiecare poveste adusă de pe acoperişul lumii”, spune Zsolt Torok.

 

„Moartea devine un simplu instrument pentru a trăi viaţa”

Algoritmul clasic, pe care nenumăraţi alpinişti nu îl respectă, presupune următoarea ordine a priorităţilor: 1. Să te întorci acasă; 2. Să te întorci sănătos acasă; 3. Să îţi aduci colegii de expediţie acasă; 4. Să ajungi pe vârf.

Horia a devenit o sursă de inspiraţie şi ambiţie după povestea de succes de pe K2, atât pentru iubitorii de munte, cât şi pentru tineri din mai multe ţări. De fiecare dată când se întoarce dintr-o expediţie, Horia vorbeşte în faţa unui public format din alpinişti pasionaţi, studenţi, jurnalişti şi parteneri. El povesteşte cum face faţă riscurilor, ce înseamnă munca în echipă, despre importanţa deciziilor şi cum să supravieţuieşti în “Zona Morţii”.

Alpinistul originar din Slatina e de părere că în “Zona Vieţii” – adică aici unde ne trăim viaţa zi de zi, confortabil – lucrurile sunt câteodată mai dure decât în “Zona Morţii”. Aici, oamenii deţin mai puţin controlul asupra propriilor vieţi, sunt mai slabi, tind să îşi piardă reperele de la bază, valorile, identitatea.

„Noi, alpiniştii puri, nu mergem acolo sus ca să murim, ci, dimpotrivă, ca să trăim la intensitate maximă. Moartea devine un simplu instrument pentru a trăi viaţa, în perfecţiunea şi simplitatea sa. Acele persoane care acceptă moartea ca pe un lucru firesc şi care trec peste nenorociri cu seninătate, aici în Zona Vieţii, ei bine, acele persoane deţin cheia către o viaţă mai luminoasă”, spune Horia

Alpiniştii care cuceresc munţii pe propriile forţe, fizice şi psihice, sunt cunoscuţi sub denumirea de alpinişti puri. Horia Colibăşanu este alpinist pur.

 

„Lupta se dă cu neputinţa”

„În primăvara anului 2014, Horia va porni spre Everest. De data asta, el va avea de urcat 849m în plus peste punctul critic de la 8.000m. Acolo, Horia va avea nevoie de încurajarea noastră a celor de aici, de jos, de la nivelul zero. Şi cei mai buni au nevoie de încurajare pentru că, deasupra lumii, la aproape 9.000m, nu suntem doar performeri, ci oameni.

Succes după succes, încercări după încercări, cu foarte multă ambiţie, muncă şi perseverenţă, Horia a ajuns cel mai bun alpinist Himalayst din România.

Puţini ştiu însă faptul că un nou succes presupune, de fiecare dată, tot atâta pregătire şi un efort la fel de mare – şi asta pe toate planurile. Faptul că ai reuşit pe K2 nu înseamnă că nu te pregăteşti pentru următorul vârf la fel de serios. Pregătirea mentală, obţinerea finanţării, antrenamentul fizic – pe toate le iei de la capăt, imediat cum te întorci din expediţie.

Cel care se angajează să pătrundă în această zonă, atât de departe de posibilităţile obişnuite ale oamenilor, se angajează într-o luptă în care nu există adversari. Lupta se dă cu neputinţa. Rezultatul este ceea ce mulţi dintre noi cautăm cu înverşunare, uneori: să ne depăşim condiţia.

Există multe căi pentru a afla dacă se poate. Una dintre ele începe la Lukla, continuă cu un trekking până la 5.300m Tabăra de Bază, trece pe Căderea de Gheaţă Cumbu, din Valea Tăcerii, urcă pe versantul abrupt al lui Lhotse, atinge Şaua de Sud a Zeiţei-Mame a Pământului, depăşeşte Treapta lui Hillary, urcă pe Vârful de Sud şi apoi se termină cu o fotografie cu Trepiedul Chinezesc

Toate acestea le putem exprima în distanţe, metri, presiune atmosferică, saturaţie de oxigen, dar ce rost are? Urcuşul spre cel mai înalt punct înseamnă, până la ultima celulă, victoria împotriva limitelor corpului uman. Victoria este o dovadă certă că, trăind chiar şi într-o carcasă atât de fragilă la prima vedere, omul poate să se înalţe deasupra acesteia prin voinţă şi muncă multă.

Noi, alpiniştii, avem ambiţii foarte mari, cu orgolii câteodată la fel de mari ca munţii pe care îi urcăm. Am convingerea, însă, că cei care află despre proiectul lui Horia îi vor ţine pumnii. Sper ca totul să îi meargă bine, din acest moment până în ziua în care portughezul (cel care trimite analiza meteo) îi va comunica ziua optimă pentru vârf. Indiferent de ruta pe care Horia o va alege pentru a urca până la 8.848m, cel mai înalt loc de pe Pământ, noi îi ţinem pumnii şi îl încurajăm”, mai spune alpinistul Zsolt Torok

 

10 ani de ascensiunea pe K2

„Unii îmi sunteţi prieteni, alţii susţinători sau parteneri. Mulţi dintre voi nu mă cunoaşteţi decât din fotografii, din articole sau din povestiri… Pe toţi însă vă consider prieteni şi mă simt cumva dator să vă scriu aceste rânduri.

Sunt aproape zece ani de când am reuşit ascensiunea pe K2, un vârf temut şi respectat, deopotrivă. Eram atât de entuziasmat şi de secătuit imediat după ziua vârfului, încât nu reuşeam să îmi dau seama de semnificaţia momentului (vă voi povesti, cu altă ocazie, la ce mi-a stat gândul imediat cum am coborât de pe munte, dar şi aventurile din timpul expediţiei).

Zâmbesc şi acum când îmi amintesc că abia vorbele lui Gerlinde Kaltenbrunner, o alpinistă cu reputaţie la nivel mondial, mi-au dat dimensiunea corectă a ceea ce realizasem, chiar înainte de plecarea din Pakistan. Avusesem succes, m-a asigurat Gerlinde… Ce cuvânt greu, am gândit atunci.

La întoarcerea în ţară, atunci în 2004, m-am întors alt om. Nu numai că îmi câştigasem un loc printre alpiniştii respectaţi ai lumii, dar, brusc, am devenit cunoscut. Mă surprindeau – şi mă copleşeau, deopotrivă – articolele din ziare, bliţurile fotoreporterilor, camerele de televiziune, sutele de mesaje venite din toată ţara…

Pe munte, mă simţeam stăpân şi sigur, dar cu faima venită peste noapte nu ştiam cum să mă descurc… Aşa că m-am concentrat de fiecare dată la următorul pas, la următoarea expediţie. Mi-am cântărit cu atenţie energia şi timpul. Am făcut, în toţi aceşti zece ani, mii şi mii de ture între cabinetul stomatologic, casă şi locurile de antrenament. Mi-am păstrat mereu resurse pentru familie şi prieteni

Au urmat alte succese pe cei mai înalţi munţi ai lumii –  chiar dacă nu toate tentativele au fost reuşite din prima. Pe Annapurna, un munte atât de temut, am reuşit să urc abia la a treia încercare. Mulţi dintre voi ştiu împrejurările… Am învăţat că renunţarea, eşecul şi amânarea fac parte din povestea oricărui succes. Îl fac mai puternic.

Mesajele de la voi au continuat să vină în tot acest timp. Din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai variate. Au fost mesaje de încurajare, de felicitare, de mulţumire, de recunoaştere, de apreciere… au fost şi mesaje de mustrare. M-au emoţionat, m-au motivat, m-au bucurat, mi-au dat putere, m-au făcut să merg mai departe, uneori m-au făcut să învăţ de la voi.

Aş vrea să consideraţi aceste rânduri o formă de a vă mulţumi fiecăruia în parte”, mărturiseşte Horia Colibăşanu.