Între vis şi realitate

48

Petruţ Pârvescu s-a născut la 17 februarie 1956, în satul Păcala, comuna Făgeţelu, judeţul Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş). A urmat şcoala generală în localitate, Liceul Teoretic Vedea, Argeş şi Liceul Teoretic Vitomireşti, Olt. Licenţiat al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea Bucureşti, secţia istorie – filosofie (1981-1985). În perioada studenţiei a frecventat Cenaclul de luni (1981-1983) condus de Nicolae Manolescu şi a fost membru (aprilie 1983 – iunie 1985) al Cenaclului Universitas condus de Mircea Martin. Este repartizat ca profesor de istorie – filosofie în oraşul Dorohoi (1985-1999), iar din 1999 este profesor de istorie-filosofie în oraşul Botoşani. În prezent coordonează Cercul literar „Ion Pilat” din Botoşani. Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România – ASPRO, al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură „Mihai Eminescu”, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni şi membru al Uniunii Scriitorilor din România.

 

• Ce rol a jucat destinul în viaţa dumneavoastră?

– Destinul a făcut să mă nasc între zi şi noapte, într-o iarnă geroasă de februarie a anului 1956, undeva, dincoace de Piteşti, pe valea râului Vedea, în satul Păcala, comuna Făgeţelu, judeţul Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş). Acolo, între un apus răvăşit de somnul spre dimineţii şi un răsărit palid, decorticat, promis mereu altora, cu steaua roşie (pixel), înfiptă adânc pe catarg, a început naufragiul proprie-mi călătorii.

• Când s-a produs debutul dumneavoastră în literatură?

– Greu de spus!.. şi în acelaşi timp foarte uşor: în anul cutare…, la revista cutare… etc., etc… Şi totuşi, aşa cum este firesc, trebuie să „fie” un început.

Poezia, ritmul şoptit, cântat sau lălăit al cuvântului m-a fascinat, încă din copilărie. Sistemul imitaţiei, mimetismului cultural şi structural funcţiona din plin în acea perioadă şi, cred, mult timp după aceea.

Eram prin clasele primare. Învăţasem să scriu şi să citesc binişor. Basmele şi povestirile mă fermecau… Poeziile lui Arghezi, Labiş, Eminescu, Magda Isanos, Jebeleanu îmi torturau inerţia, dintr-un îndepărtat, dorit şi intangibil teritoriu.

Dacă m-ar fi întrebat cineva ce-o să mă fac în viaţă, i-aş fi răspuns fără şovăire – scriitor!.. Scriam într-un caiet ciudat însăilări dibace „ce din coadă au să sune” şi eram tare mândru şi preocupat. Era mai mult o joacă a jocului, de o profundă candoare şi naivă inspiraţie. Labiş, prin măreţie şi destin, îmi locuia stângăcia. El a reprezentat, multă vreme, modelul…

La un sfârşit de an, învăţătoarea, care ştia că eu „începusem” să scriu poezele, m-a pus să recit, pe o scenă improvizată (aşa cum se obişnuia în acele vremuri), propria-mi poezie. Tata, care era în sală (de clasă!), printre ţăranii spectatori, m-a întrebat acasă de cine era scrisă poezia cu pricina… De mine!.. i-am răspuns mândru şi oarecum ruşinat. De cine mă?!… a continuat tata mirat, după care a început să râdă în hohote… Nici astăzi nu ştiu de ce râdea atunci tata … dar nu l-am întrebat niciodată!…

Primele poezii le-am publicat prin 1967 într-o revistă şcolară – „Muguri”. Au mai fost şi altele…dar fără importanţă. Adevăratul debut (după mine!…) s-a produs mult mai târziu. În 1984 am trimis câteva poezii revistei clujene „Tribuna” care, spre surprinderea mea, le-a publicat. Astăzi, pentru foarte mulţi dintre tinerii scriitori, pare o aberaţie. Dar, pentru cei care ştiu, şi-şi mai aduc aminte! A publica, în acele vremuri ciudate, la început de carieră, era o adevărată odisee…

• Care a fost drumul până la prima carte?

 – Cât priveşte drumul până la prima mea carte „tipărită”… aici lucrurile şi fiinţele se complică şi mai mult. Înainte de draga noastră Revoluţiune, era greu să publici o poezie, dar o carte! Am debutat editorial târziu, în 1995, la 39 de ani – vârsta la care Eminescu trecea în eternitatea limbii române – cu volumul de poezii „Câmpia cu numere – prima zi”. Cartea a fost premiată la Concursul naţional de poezie şi critică „Porni luceafărul…”, ed. A XIII-a, Botoşani, 2005. Mulţumesc, şi pe această cale, prietenilor mei Daniel Corbu şi George Vulturescu care mi-au înlesnit publicarea: Câmpia cu numere (prima zi).

Sunt unul dintre scriitorii care cred că, în domeniul creaţiei artistice, în afară de talent, care se validează, dacă este, oricum,  implicit, creaţia nu se mai poate realiza decât în baza unui program şi proiect anume, combinatoriu:  muncă, inspiraţie, muncă, îndoieli, muncă, aşteptări! Dincolo de inspiraţie, însă, m-a preocupat analiza şi sinteza acestui proiect. Aducerea în scenă a acelor compartimente, peisaje,  culori, mijloace şi expresii care să poarte amprenta unui stil propriu, pe care, l-am dorit coerent, sănătos şi puternic. Am, pot spune, dincolo de toate, cu certitudine, conştiinţa acestui demers. Cât priveşte cealaltă latură…, am, e drept, unele îndoieli…

• Ce personalităţi, eveniment biografic v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

– Formaţia mea ca om, ca poet, scriitor, fără toate acestea nu ar fi fost posibilă. Am încercat, încerc mereu, acea cale a regăsirii multiple, a împlinirii şi a ajungerii din urmă a mea însumi. Între dorinţă, credinţă şi aşteptare, drumul şi calea s-au arătat mereu îndepărtate şi pline de neprevăzut. Datorez multe memoriei!

Ţăran de origine, ca mulţi alţii, am părăsit satul cooperativizat (îndesfrunzit de valori şi perspectivă) la 14 ani. De atunci, am rămas ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale, absurde. Sigur. Cred că ne năştem cu „ceva anume”, vreau să spun că, există „acolo” o genă predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a doua gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate şansele să rămână în stare latentă, să dospească în propria-i osânză, fără valoare, temei şi perspectivă. Eşti ca un burete gol/setos la început, acolo undeva pe fundul dublu al mări albe, dar ai nevoie de lichidul din jur (apropo, de celula noastră bipedă!) pentru a te „umple”, pentru a te împlini ca om… şi, mai ales, ca artist!

Sunt dator enorm mamei mele, aşa cum am mai spus, ţărancă cu studii medii (absolvise liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti, în perioada interbelică) bună şi înţelegătoare. Ea mi-a / ne-a (suntem şase fraţi) îndrumat primii paşi spre scris şi citit. Şi mamă şi tată… Tata a plecat treizeci de ani pe şantier!

Sunt dator copilăriei mele, liberale şi libertine, pe meleagurile satului subcarpatic, muntenesc, păcala făgeţelului (cu toate lipsurile şi sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu tărie,  că, dacă, un om nu a trăit şi la ţară, a trăit în lumea asta degeaba!.. Între vis şi realitate, acolo, în păcala-făgeţelului, pe valea superioară a râului Vedea, dincoace de Piteşti,  am locuit cu ochii minţii larg deschişi toată lumea… Aici am auzit, prima oară,  cântecele şi doinele aceste lumi de prăsilă. Acolo am mers la horă, nunţi, înmormântări şi parastasuri, priveghi sau şezători; am mers la colindat, cu pluguşorul, steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul dansând pe jăratec şi ţiganii jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în aerul verde, am păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat dealurile împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe uliţa satului a trecut toată copilăria lumii!… Acolo am auzit vuietul clar al crivăţului iarna şi ţârâitul greierului în nopţile cu miros de tei şi liliac vara!…, Am văzut, cum s-ar zice,  prin peretele zilei cum creşte iarba şi m-am mirat îndelung!