Drama unui fotbalist

182

La 52 de ani, fostul fotbalist ce a evoluat ca jucător la FC Olt Scorniceşti la sfârşitul anilor ’90, iar mai târziu antrenor, Viorel Turcu a suferit deja peste 15 intervenţii chirurgicale. Ambele picioare i-au fost amputate, însă cu sprijinul unor oameni din fotbal, care i-au oferit banii necesari pentru proteze, poate merge din nou. Totuşi, problemele sale nu s-au încheiat aici, deoarece costurile întreţinerii protezelor sunt extrem de ridicate. Necazurile fostului atacant de de la Scorniceşti, despre care se spunea că este  blestemul portarilor, au început în 2005, când un şifonier i-a căzut peste picioare. În 2008 şi-a pierdut piciorul stâng, iar trei ani mai târziu, din cauza unei infecţii, a rămas şi fără cel drept.

 

Fostul fotbalist Viorel Turcu, ce a evoluat ca jucător la FC Argeş, Steaua, Dinamo şi FC Olt Scorniceşti, trăieşte o adevărată dramă. În ultimii trei ani i-au fost amputate ambele picioare, din cauza unor probleme medicale grave, apărute încă din 1996. Atunci a fost operat după ce i s-a descoperit un chist hidratic la coada pancreasului, dar din spital a plecat cu diabet chimic şi a devenit dependent de insulină. În 2008 i-a fost amputat piciorul stâng, din cauza unei infecţii netratate, iar în 2011 l-a pierdut şi pe cel drept.

Pentru proteza de la piciorul drept a apelat la Gigi Becali, care l-a ajutat cu bani pe fostul fotbalist. Pentru cealaltă proteză au contribuit cu bani Silviu Prigoană, Nicolae Dică şi Mircea Minea. Din păcate, aceste proteze trebuie schimbate, iar Viorel Turcu nu are 1.000 de euro pentru a putea merge din nou.

 

 


 

De la Steaua la Dinamo

Fostul atacant al anilor ’90 la echipe cu firmă din fotbalul nostru, printre care FC Argeş, Steaua, Dinamo sau FC Olt Scorniceşti, a fost component al echipei de aur a lui FC Argeş şi coleg cu regretatul Gicu Dobrin. A debutat, în 1978, la o partida cu FC Bihor, un meci care pe care. Dacă argeşenii obţineau victoria sau un egal, ei deveneau campioni, iar bihorenii retrogradau în liga a doua. A intrat în minutul 60 şi, doua minute mai târziu, a egalat din pasa lui Dobrin. Până la urmă, bihorenii au câştigat cu 2-1 şi s-au salvat de la retrogradare, iar argeşenii au pierdut titlul la golaveraj în faţa Stelei.

Anul următor, FC Argeş a devenit campioană, cu tehnicianul Florin Halagian la timonă, avându-i colegi, printre alţii, pe Cristian, Speriatu, Bărbulescu, Chivescu, Stancu, Cârstea, Olteanu, Radu II, Iovănescu, Toma, Eduard, Ralea, Moiceanu, M. Zamfir, Dobrin, Iovănescu, Tulpan, Ignat, Băluţă, Nica.

După aventura de la FC Argeş, Viorel a semnat pentru Steaua, echipă care, cu un an înainte, îi înregimentase pe Petcu, Duckadam, Radu II, Bărbulescu sau Bumbescu. ”Steaua mi-a oferit un apartament în care stau şi acum şi suma de 30000 de lei. Am semnat cu echipa militară la clubul din Scorniceşti, acolo unde Al. Constantinescu, poreclit Koppa, Dan Silvăşanu şi Bebe Barbu, cei din conducerea lui FC Argeş, erau siguri că nu suntem spionaţi de cineva”, povesteşte fostul atacant.

La Steaua i-a avut ca antrenori, în 1982, pe Constantin Cernaianu şi Gheorghe Constantin, după care a venit Florin Halagian. Un an mai târziu,Viorel Turcu a fost chemat, împreună cu regretatul Ion Alexandrescu, la ministrul apărării de atunci, Ion Olteanu, care îl avea alături pe fratele dictatorului, Ilie Ceauşescu. ”În cabinetul ministrului am fost trimis să joc la Dinamo, să ajut clubul din Ştefan cel Mare. Olteanu l-a contactat la telefon pe Tudor Postelnicu, care mi-a spus că trebuie să fiu onorat că din toată ţara am fost tocmai eu ales să joc la ei. Eu aflasem între timp că au vrut să îl aducă de la Craiova pe Rodion Cămătaru, dar Cami nu a vrut. Aşa am ajuns să joc la Dinamo un tur, mi s-a propus să rămân definitiv acolo, dar am refuzat. A fost o fază tare atunci, după ce ne-am înţeles, generalul Diaconescu mi-a spus să las telefonul de acasă la club, pentru a fi contactat în caz de urgenţă. I-am răspuns simplu că nu aveam. În 24 de ore aveam telefon instalat acasă, cu fir aerian, căci zona nu era cablată. Cine mai ştie că în acele vremuri se aştepta şi peste 10 ani pentru o aprobare de telefon”, mai spune Viorel.

“Eram la Steaua, ne pregăteam pentru finala Cupei intercontinentale, de la Tokyo, cu River Plate. Am fost chemaţi atunci, înainte de plecare, la Ilie Ceauşescu. Eram cu toţii emoţionaţi de ce avea să urmeze în ţara soarelui răsare, iar fratele dictatorului ne-a spus că urma să primim un Oltcit nou şi o primă de 100.000 lei. După care Ilie Ceauşescu a început să ne dea indicaţii, şi-a început el expozeul, moment în care Marius Lăcătuş l-a întrerupt, a suplimentat Fiara bugetul nostru. La scorul de 0-0, la toate promisiunile făcute de Ilie, s-a mai făcut o suplimentare, a lui Valentin Ceauşescu, dar, din păcate, nu am mai rămas decât cu diurna de 500 de dolari promişi, căci golul valabil înscris de Belodedici a fost anulat aiurea de arbitru”, spune Viorel.

 

Aventura de la Scorniceşti

Revenit de la Dinamo înapoi la Steaua, Viorel Turcu a ales apoi să joace la FC Olt Scorniceşti. ”Mielu Voica şi Tache Macri au fost cei doi tehnicieni pe care i-am avut acolo. Lică Bărbulescu, cumnatul lui Nicolae Ceauşescu, se preocupa să nu ne lipsească nimic în acele vremuri grele. Steaua sau Dinamo nu aveau condiţiile pe care le aveam noi la Scorniceşti. Printre cei care au avut asemenea condiţii s-au numărat: Gherasim, Stângaciu, Ciurea, M. Zamfir, Mirea, Căţoi, Laurenţiu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Eftimie, Pena, Leta. Ce să vă spun, atunci când semnai cu ei, automat, se înmânau cheile de la apartament, care era complet mobilat. Eu chiar mi-am exprimat părerea despre mobila pe care o aveam, că nu îmi placea culoare ei, şi a doua zi aveam mobilă nouă în casă, natur, aşa cum îmi placea mie. Nu vorbesc de benzină sau alte produse pe care tot românul contemporan acelor vremuri le visa noaptea, iar noi le aveam la discreţie!”, rememorează Turcu acele vremuri.

Din păcate, Viorel Turcu nu are numai amintiri frumoase de la Scorniceşti. “La 35 de ani, pe când eram antrenor-jucător la Scorniceşti, mi s-a descoperit un chist la coada pancreasului. Am fost operat la Spitalul Militar din Bucureşti şi sfătuit să abandonez activitatea competiţională, căci putem să mor dacă eram lovit de cineva, în acea zonă, în timpul meciului. După operaţie am făcut diabet chimic şi supus, timp de 3 luni, unui regim extrem de sever pentru ca operaţia să se închidă. În anul 2005, în timp ce mutam nişte mobilă prin casă, aceasta mi-a căzut pe picior. Nu m-am dus imediat la doctor, ci după 3 săptămâni, atunci când durerile deveniseră insuportabile. Căzusem rău de tot în groapă, mai aveam niţel şi se punea pământ peste mine. Am fost operat ulterior de 4 ori la Spitalul de Urgenţă Militar Agripa Ionescu. În ciuda operaţiei, la infecţia de pe calcaneu nu se găsea antibioticul care să îmi oprească infecţia. Am fost mutat la Spitalul de Boli Infecţioase Matei Balş, unde s-a constat că oasele fuseseră sudate greşit. Am stat 1 an de zile cu rana deschisă la talpa piciorului. Şase luni am stat în spital cu piciorul atârnat de aparate. Căci nu puteam să îl pun pe pământ. În final, când s-a închis cât de cât, am fost pensionat pe caz de boală, cu o pesie de 3,3 milioane pe lună”, rememorează cel care, altadată era spaima portarilor.

 

Blestemat de vreun portar…

Viorel Turcu era la vremea aceea, aşa se spune, blestemul fiecărui portar, însă viaţa a fost destul de crudă cu el, iar ultimii ani şi-au lăsat amprenta, chiar dacă acum Viorel nu vrea să arate.

“Am avut în total 15 internări în spitale, cu peste o jumătate de an stat în pat. Aveam piciorul buştean, eram anemic în ultimul hal, aveam venele sparte de atâtea perfuzii şi analize şi nu mai aveam nici o speranţă. La Spitalul Militar am fost sfătuit de mai multe ori să îmi taie piciorul şi să scap de griji. M-am ţinut tare, chiar dacă a fost groaznic de dureros şi nu mai aveam nici o speranţă. M-au susţinut profesorul doctor Ştefan Luchian şi profesorul Ion Căruntu, care mi-au spus să am răbdare şi să nu plec din spital până nu e totul în regulă. Când în Bucureşti erau 45 de grade afară, eu stăteam într-un pat de spital, cu piciorul atârnat de scripeţi şi îmi blestemam zilele. Cum nu mai aveam la ce să mă gândesc, am ajuns la concluzia că oi fi fost blestemat de vreun portar pe care îl umilisem să ajung în halul ăsta”, face haz de necaz fostul atacant, care acum merge normal, dar cu mare greutate. Printre cei care l-au ajutat pe Viorel să-şi procupre protezele s-au numărat George Becali şi Helmuth Dukadam.