Magia poeziei

108

Poetul Paul Aretzu s-a născut la  29 mai 1949 în oraşul Caracal, tatăl, Ştefan Areţu, fiind funcţionar, iar mama, Florica Areţu, casnică. A absolvit Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal (1967) şi Facultatea de filologie a Universităţii din Craiova, secţia română-franceză (1973). Activează ca profesor de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Ioniţă Asan” din Caracal. Debutul absolut îl înregistrează în anul 1971, în revista Ramuri din Craiova, condusă de Al. Piru. Colaborează la numeroase reviste: Ramuri, Mozaic, Luceafărul, Euphorion, Viaţa Românească, Contemporanul, Columna, Calende etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar printre lucrările sale publicate până acum putem menţiona: cărţi de poezie –  Carapacea cu sunete, 1996; Orbi în Paradis, 1999; Diapazonul de sânge, 2000; Cartea Psalmilor (semne de iubire), 2003, cu o prezentare de Marian Draghici, Urma lui Uriel, 2006, cu o postfaţă de Eugen Negrici.; cărţi de critică – Viziuni critice, 2005.

Scriitorul paul Aretzu are în în palmares şi numeroase premii obţinute de-a lungul timpului: marele premiu la Festivalul „Virgil Mazilescu”, 2002; nominalizare la premiile Uniunii Scriitorilor din România, 2004; premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, 2004; premiul Festivalului „Nichita Stănescu”, Sighet, 2004; premiul Festivalului Naţional de literatură „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu Severin, 2004; premiul Festivalului Naţional de literatură „George Cosbuc”, Bistriţa-Năsăud, 2004; premiul pentru poezie al revistei Ramuri, Craiova, 2005; premiul Atelierului Naţional de poezie „Serile de la Brădiceni”, Târgu-Jiu, 2005; premiul pentru poezie al revistei Convorbiri literare, Iaşi, 2006.

 

Paul Aretzu – vârf de lance al poeziei de azi

Poetul european Paul Aretzu este un spirit pe cât de răzvrătit, pe atât de neliniştit, tinzând, de la o vârstă, către perfecţiune, către împăcarea cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea.

Constelaţia care-i ghidează destinul îi îngemănează, sub acelaşi arc de lumină, pe Blaise Pascal şi Jean-Paul Sartre, alături de Tudor Arghezi, Federico Garcia Lorca, A. S. Puşkin, Jules Verne, Jack London, dar şi de Nicolae Iorga, Petru cel Mare, mareşalul Ion Antonescu, George Bush, Johnny Weissmuller.

Transpus în poezie, spiritul răzvrătit şi strigătul existenţial al poetului – care, în 1973, îşi adjudeca licenţa în română-franceză, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, într-o strălucită promoţie: Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Victoria Hioară, Lili Mureanu (Ana Andreescu) – poartă pecetea forţei vitale de nestăvilit a personalităţilor din zodia Gemenilor, dar şi fiorul dramatic al lui Robinson Crusoe, stăpânul insulei care-i el însuşi, ori răscolitorul răcnet de luptă, cvasianimalic, dar izbăvitor, al Solitarului absolut din jungla lumilor terestre: Tarzan, condamnat la supravieţuire, prin luciditate maximă şi adaptabilitate dusă la extreme.

Măcinat de întrebări ce par fără ieşire, copleşit uneori de un noian de stări de anxietate, poetul Paul Aretzu are mari disponibilităţi lăuntrice, găsind limanul, ţărmul salvator, fie asumându-şi structura de gânditor profund şi meticulozitatea celui ce gândeşte singur sau, dimpotrivă, căutându-şi salvarea în vivacitate, exuberanţă şi expansivitate.

Deloc sentimental, afişând sânge rece în teritorii lirice unde alţii ar da rapid vamă temperamentului înfierbântat din te miri ce ori jalnicelor accente melodramatice, profesorul de o viaţă de la Colegiul Naţional  Ioniţă Asan din Caracal, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România şi redactor şef, de câţiva ani, al revistei Ramuri din Craiova nu este câtuşi de puţin un spirit închistat în formule consacrate. Programatic, el refuză orice model, poemul născându-se din dicteu automatic, aşternut pe hârtie parcă în transă, în jocul luminilor şi umbrelor dintre stările de trezie şi vis.

În primele lui cărţi de poezie – Carapacea cu sunete (1996), Orbi în Paradis (1999), Diapazonul de sânge (2000) -, Paul Aretzu aruncă punţi insolite spre tărâmul suprarealismului, încercând ca – la cumpăna mileniilor al doilea şi al treilea – să clădească pânza de păianjen a unui alt avangardism, al treilea în spaţiul literar românesc, demn de trecut pragul secolului al XXI-lea.

Deşi bănuim că, nu rareori, abia îşi ţine  în frâu ispita jongleriilor cu idei şi cuvinte, în genere spiritul ludic, de care nici un creator adevărat nu este străin – Paul Aretzu evită, inspirat şi cu diplomaţie, fervoarea, căderea în extreme a junilor avangardişti de acum un veac: din preajma, din vremea şi de după primul război mondial, ca şi a maturilor de după al doilea mondial.

 

„Comunismul a încercat să modifice fiinţa interioară”

Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (sau încă mai joacă) acestea în viaţa poetului caracalean aflăm chiar de la domnia sa.

„Fatalitatea ontologică produce imposibilitatea omului de a mai ieşi din sine, provocându-l totuşi la o luptă neîncetată cu propria sa umbră. Supus destinului, omul este, la început, o formă de singurătate şi nemişcare, actor singur pe scenă, ca în teatrul dinaintea de Eschil, schimbându-şi măştile tuturor personajelor. Soarta nu poate fi decât o reprezentare culturală/filosofică a existenţei tragice, o melancolizare a lipsei de libertate. Soarta nu poate avea sens decât atâta timp cât există orizontul morţii. Ea arată că zeii antici sunt inflexibili, că fac din oameni nişte fantoşe ale unei voinţe totalitare. Viaţa constrânsă de făgaşul destinului produce nefericire. Predestinatul este condamnat fără apel, soluţia sa absolut simbolică fiind insurgenţa. De aceea, el devine personaj de tragedie, osândit la o existenţă absurdă. Între conformism şi eroism, în această situaţie, nu există nicio diferenţă, poate numai una de ordin temperamental. Atâta timp cât funcţionează o autoritate inexorabilă, opţiunea nu are nicio importanţă. Pentru omul arhaic, lipsit de dimensiunea transcendentală a sufletului, zeul, Moira, este cel care aduce moartea, reprezentare a iraţionalităţii. Sfidarea, hybrisul, nu face decât să agraveze situaţia, să amplifice durerea. Prin silnicie, zeul şi omul, creaţia şi creatorul, se găsesc în contradicţie. Destinul este, în fond, o imagine despre sine a omului antic.

Diferenţa dintre destin şi opţiune este diferenţa dintre antropologia greacă şi cea creştină. Pentru creştin, acordarea liberului arbitru de către Dumnezeu a desfiinţat destinul, omul trecând sub Pronie, având dreptul să aleagă. Libertatea aceasta se capătă intrând în armonie cu Dumnezeu-Tatăl, înţelegând sinergia iubirii, conlucrarea dintre harul ceresc şi voinţa omului. Împlinirea libertăţii are loc prin manifestarea dorinţei de restauraţie, de întoarcere la starea originară, când nu se manifestase răul, când oamenii erau spiritualizaţi, când nu exista moarte, dar când toate acestea se aflau în potenţialitate. Azi, întoarcerea la Creator are loc prin jertfa pascală, adică prin euharistie, prin hrănirea cu divin. În felul acesta moartea este convertită în viaţă. Alegerea dintre destin şi opţiune aceasta este: între moarte şi viaţă. Presupune însă aprofundare, responsabilitate, discernământ. Ontologia lui Dumnezeu este una a libertăţii: nu există creaţie fără iubire şi fără libertate. Din constrângere, din moarte acestea lipsesc.

Societatea comunistă a denaturat realitatea, a falsificat-o, determinând destine, alienând firea sufletească şi spirituală a oamenilor. S-a mers astfel, treptat, către o formă de imuabilitate, către o încremenire a indivizilor într-un destin colectiv, istoria devenind una a fatalităţii, sloganul deplinei imbecilizări fiind un singur om, o singură voinţă.

A reapărut zeul, s-a făcut monopol pe adevăr, pe libertate, pe morală, pe viitor chiar, s-au mistificat valori, cum ar fi continuitatea tradiţiei, pornirea firească a fiecăruia de a crea, nevoia de a comunica nemijlocit. Este un adevăr peremptoriu că dictatorul şi Dumnezeu se află la antipozi. Dumnezeu, prin vocaţia lui de Creator este un eliberator. Ţinând cont că scopul istoriei trebuie să fie umanizarea lumii, libertatea de a fi noi înşine se obţine prin virtuţi. Prin răutate, prin degradare, sufletul dăruit de Duh se pierde. Comunismul a încercat să modifice fiinţa interioară, să izgonească din om chipul lui Dumnezeu.

Am resimţit cu cea mai mare parte din viaţa mea această ispravă a istoriei. Deşi, după naştere, am primit, prin botez, îmbrăcarea în Hristos, iar apoi, dragostea şi învăţăturile creştineşti ale bunilor şi părinţilor, a trebuit, vrând-nevrând, să mărşăluiesc împreună cu toţi predestinaţii dictaturii, să îndur coşmarul anamorfozelor ideologice, să rabd, să nu mai sper, pentru ca, în fine, în mod miraculos, să râcâi pentru a-mi regăsi sufletul îngropat sub straturile de murdării politice, poliţieneşti, de compromisuri, de abrutizări.

Aici ne aflăm în momentul când sufletul poate să opteze din nou pentru moarte sau pentru viaţă, e liber”, spune Paul Aretzu.

    

 „Consider că încă nu am debutat…”

Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. De aceea am încercat să aflăm când s-a produs debutul lui Paul Aretzu şi cum comentează primele sale încercări literare.

„Cred că problema debutului nu are mare însemnătate. Sunt unul care consideră că încă n-a debutat, care încă se pregăteşte pentru debut, trecând prin toată suita de stări aferente, deşi sunt din ce în ce mai sceptic, în această privinţă. De fapt, există un singur moment demn de luat în seamă, încărcat de înălţare, cel al scrisului, din care timpul pare a se retrage, deschizând uşiţa veciei.

Calitatea de scriitor este una fragilă. Adevărata poezie, pornită din prea marea credinţă, se găseşte în Biblie: Moise, scriitorul lui Dumnezeu, David, cântăreţul de psalmi, Solomon cel plin de înţelepciune şi de dragoste, profeţii, cei patru evanghelişti. Scrisul meu nu poate reprezenta astfel decât o înşiruire de ratări. Îl exercit ca pe un fel de canon, ca pe metanii. Îl socotesc o muncă din har. Dându-ne chipul Său, Domnul ne-a transmis şi latura Sa creatoare.

Pe de altă parte, cred că arta nu trebuie să fie simplă psihanaliză, care scoate din om ceea ce este urât. Un model adevărat poate fi discursul liturgic, plin de claritate, lirism sacru, stare de extaz. Pe când căile diavolului sunt întortocheate, reflectând răutatea sa insidioasă. Diavolul este un clonţos plin de trufie, înzestrat cu un real talent histrionic, făcând întotdeauna spectacol stilistic.

Mă consider un mâzgălitor de cărţi, un consumator de copaci, un nepriceput obligat să o ia mereu de la capăt, o copie neizbutită a mea”, este de părere Paul Aretzu.

     

Drumul până la prima carte…

Dacă este să considerăm, conform spuselor autorului, că debutul încă nu s-a petrecut, deşi a publicat atâtea volume, drumul către prima carte a lui Paul Aretzu a fost unul destul de complicat…

„Din punctul meu de vedere aş putea să spun că prima carte nici n-a apărut. Cele pe care le-am publicat sunt numai nişte tatonări, antrenamente. Sunt din ce în ce mai convins că sunt departe de prima carte, că, până la urmă, nu voi reuşi decât să sun diapazonul, până când „la-ul” se va pierde iremediabil în lume, să-mi pregătesc instrumentele care nu-mi vor folosi la nimic. E greu urcuşul spre cuvânt, e greu să îndeplineşti harul pentru care e nevoie de curăţenie, de claritate, de dragoste continuă, ca în rugăciunea inimii. E greu să iei foc din credinţă, din dragoste, ca sfinţii.

Am însă o mare gratitudine faţă de scriitorul Mircea Ciobanu, care s-a ocupat de prima mea carte, Carapacea cu sunete, pe care nu a apucat să o publice pentru că, fiind monarhist (metafizic) într-o perioadă istorică isterizată, a fost împiedicat să scoată vreo carte la Editura Eminescu, pe care o conducea, şi, din prietenie şi din respect pentru congenerii pe care îi deservea involuntar, şi-a dat demisia. Păstrez în minte vocea lui specială, o prietenie cu gesturi memorabile, măreţia lui sufletească”, ne povesteşte poetul caracalean.

     

Oamenii care i-au marcat viaţa

Fiecare dintre noi are un idol, o persoană care i-a marcat şi influenţat viaţa. La fel se întâmplă şi în cazul poetului Paul Aretzu, unde mai multe persoane i-au influenţat viaţa ca om şi ca scriitor de-a lungul anilor.

„Lăsăm urme vizibile/invizibile, pe traseul nostru, şi toate cu care ne intersectăm lasă urme în noi. Bunica îmi povestea, când eram copil, despre vizitele pe care le făcea bunicului, la Caracal, un văr al lui, Nichifor Crainic. Nu-l voi uita niciodată pe fratele mamei, Paul Petre, medic rămas orb după ce fusese arestat şi torturat în anii cincizeci, care mă punea să-i citesc  după-amiaza şi care m-a învăţat cum se ascultă muzica simfonică. În perioada studenţiei am avut colegi de o foarte bună calitate, dintre care Daniela Crăsnaru, Ioana Dinulescu, Ana Andreescu, Dumitru Velea au devenit scriitori renumiţi.

Dintre modelele pe care mi le-am ales, Eugen Negrici m-a impresionat prin rafinamentul său teoretic şi analitic, prin distincţia sa de mare profesor, iar, mai târziu, Gheorghe Grigurcu, prin sensibilitatea, generozitatea şi disponibilitatea sa neobosită, de voluptuos al criticii literare şi al scrisului, în general. Pe trei prieteni îi am însemnaţi în inima mea, Gabriel Chifu, un om drept, de o mare limpezime sufletească, Marian Drăghici, unul dintre cei mai autentici religioşi pe care i-am întâlnit, Ion Zubaşcu, un generos fără limite, în care arde bobul Duhului. Fratele meu Marian m-a copleşit prin dragostea şi mărinimia lui, iar Dorina, soţia mea, mă ajută fără preget la scrisurile mele, fiindu-mi un bun sfătuitor.

Experienţele unui fel de cenaclu ideal mi le-au oferit şedinţele trimestriale ale Consiliului Uniunii Scriitorilor, unde îi întâlnesc pe unii dintre cei mai importanţi scriitori contemporani.

Sunt foarte îndatorat celor care au scris despre cărţile mele, fie de bine, fie de rău, ajutându-mă să mă cunosc, mai întâi Anei Blandiana, care, în urmă cu mulţi ani, se apleca peste câteva poeme stângace, adunate într-o mică antologie şcolară, lui Alex Ştefănescu, sprijinitor al începuturilor mele, apoi lui Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Marian Drăghici, Adrian Popescu, Mircea A. Diaconu, Gabriel Coşoveanu, Ştefan Agopian, Nicolae Coande, Roxana Sorescu, Emilian Marcu, Ion Zubaşcu, Nicolae Tzone, Valeria Manta-Tăicuţu, Ana Dobre, Remus Valeriu Giorgioni, Lucia Dărămuş, Al. Cistelecan. Recunoscător sunt editorilor mei Aura Christi, Dan Cristea, Gabriel Chifu şi Nicolae Tzone. Mă bucur din toată inima de prietenia unor scriitori aflaţi în toate regiunile ţării, pe care nu-i numesc, de teamă de a nu omite pe cineva.

Până în 1990, am scris sporadic, fără motivaţii reale. Dispariţia comunismului a fost un eveniment care a însemnat pentru mine chiar o nouă naştere, o metanoia, echivalând cu deschiderea ochilor spirituali ai celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus”, ne explică poetul caracalean Paul Aretzu.

 

Distins cu „Meritul cultural în grad de cavaler”

Să mai spunem că Paul Aretzu a mai obţinut de-a lungul timpului şi Premiul pentru poezie al revistei Convorbiri literare (2006); Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova (2007); Premiul pentru poezie al revistei Acolada, Satu-Mare; Premiul „Daniil Sandu Tudor”, Mănăstirea Neamţ (2009); Medalia Centenarul Uniunii Scriitorilor din România (2008).  În 2008 a fost distins cu „Meritul cultural în grad de cavaler şi a fost declarat „Cetăţean de onoare” al municipiului Caracal.

Primele poezii au fost publicate în Facla, revista Liceului ,,Ioniţă Asan” din Caracal (versurile au apărut apoi în antologia şcolară Vârsta visurilor 1968). Este prezent în numeroase antologii de poezie şi critică literară. Poemele sale au fost traduse în engleză, franceză, sârbă şi maghiară.