„Sunt un om iubit de Dumnezeu”

55

Celebra soprană Felicia Filip s-a născut pe 20 martie 1959, la Slatina, judeţul Olt, şi este căsătorită cu Cristian Mihailescu. A început studiile muzicale ca violonistă şi a absolvit Conservatorul sub îndrumarea profesoarei Georgeta Stoleriu.

După debutul pe scena Operei Naţionale din Bucureşti şi-a început cariera internaţională în anul 1991, la Basel, Elveţia. A cântat pe cele mai importante scene din lume: Covent Garden, Wiener Staatsoper, Liceo di Barcelona, Hamburg, în Toulouse sau la Moscova.

Este singura soprană din lume care a câştigat toate premiile Mozart şi prima soprană din România care a făcut tandem cu o trupă rock. A fost decorată de preşedintele României cu titlul de „Cavaler al Meritului Cultural“. Colaborări la nivel mondial: Monserrat Caballé, Roberto Alagna, Francesco Araiza, Juan Pons şi Franco Farina.

 

  Slătinenii se mândresc că în oraşul lor s-a născut o asemenea valoare, dar nu ştiu prea multe despre familia dumneavostră de aici…

– Familia a fost, mai degrabă, normală. O familie de oameni oneşti, care au ţinut cont de sărbători, de religie şi care şi-au crescut copiii în aceste valori. Ţin minte că în momentul în care am crescut şi ne-am dorit să ne alegem un drum, părinţii nu ne-au sugerat nimic, ne-au lăsat să ne alegem, în pace, şi chiar dacă nu au fost de acord cu ce am făcut, nu am primit reproşuri. Ne-au spus că lumea nu este foarte bună, că s-ar putea să fim surprinşi, iar apoi să suferim. Tatăl meu a fost contabil, iar noi, cei trei fraţi, suntem născuţi la diferenţă de 13 luni unul faţă de celălalt.

• Cum era copilul Felicia Filip?

– De mic copil am avut o mare suferinţă. Fiind dolofană, toată lumea mă ciupea, de drag. Ciupeau la mine peste tot. Şi nu pot să mint pentru că roşesc. Ce vezi că discut cu tine aia e, pentru că tot ceea ce simt aia redau. Niciodată n-am căutat să ascund ceva. Atunci când mă ciupeau, aveam o anume expresie a feţei, care pentru ei era foarte plăcută. Eu sufeream că mă ciupeau, şi ei erau încântaţi.

• Înainte de a cânta la vioară aţi avut şi alte pasiuni, ca să spunem aşa. Despre ce este vorba?

– S-a întâmplat să fiu repartizată la cea mai bună învăţătoare a şcolii. Fără să intervină nimeni cu nimic, pentru că părinţii noştri nu ne-au pregătit niciodată terenul. Am nimerit la o doamnă învăţătoare care era dură nevoie mare, dar care scotea generaţii foarte bune. Încă din clasa I, existau tot felul de cercuri la care puteai să participi. Veneau cei de la Casa Pionierului şi te întrebau ce vrei să faci, apoi te puneau să dai o probă. Făceam gimnastică, făceam muzică, făceam volei, dar până la urmă a trebuit să renunţ. Profesoara de vioară, când a auzit că fac volei, a spus: „Vai de mine!“. Se putea întâmpla ceva cu încheieturile, cu ligamentele, şi apoi nu mai puteam să cânt la vioară. A trebuit să renunţ la volei şi să fac numai gimnastică.

Am fost selectată, pentru că aveam mobilitate, la gimnastică. Eu sunt în generaţie cu Nadia Comăneci, dar am fost selectată înainte de apariţia Nadiei. Copilul nu pierdea timpul, nu bătea mingea, nu făcea prostii. Un copil are foartă multă energie, care trebuie cumva descărcată. Pe vremea aceea, copilul îşi putea elibera această energie într-un mod foarte plăcut.

• Ce v-a determinat să alegeţi până la urmă vioara?

– În familie s-a cântat tot timpul. De foarte mică am cântat. În acea perioadă exista difuzorul, care era ales ca fiind programul doi de cultură. Acolo auzeai, întotdeauna, muzică de cea mai bună calitate. Muzicologi, critici de artă, iar creierul uman are calitatea de a memora fără să-ţi dai seama. Acel difuzor mergea cât ţinea programul, era continuu deschis. Am ureche muzicală foarte bună şi reţineam foarte repede orice melodie, pe care, apoi, o cântam. Nu ştiu când am început să cânt, de ce am început să cânt, dar am realizat mai târziu că acel difuzor, cu descărcarea lui culturală, m-a ajutat foarte mult. El a existat de când m-am născut până când am plecat de acasă.

• Când aţi plecat din Slatina?

– La 16 ani, am mers la Piteşti, la Liceul de Muzică, pentru că profesorii de la Şcoala de Muzică din Slatina au hotărât că sunt talentată şi trebuie să urmez acest drum. Am intrat prima, iar în anul doi, când mi-am pus problema ce voi face, am mers la Bucureşti, la un profesor de la Liceul de Muzică. Mi-a spus: „Da, eşti talentată, dar eşti destul de în urmă şi trebuie să recuperezi“. Asta însemna ca în clasa a X-a să vin la Bucureşti. Dar îmi trebuia instrument, vioara şi arcuşul, care costau foarte mult. Însă atunci începuse să se creioneze această parte de muzică vocală. Şcoala avea tot felul de concursuri, de lied, de canto. Deşi eram violonistă, m-am înscris să reprezint clasa mea la canto, şi aşa am atras atenţia. O profesoară mi-a spus: „Uite, eu cunosc pe cineva la Bucureşti, hai să te audă un profesor specializat!“. Şi acel profesor, după ce m-a ascultat, şi-a deschis agenda şi mi-a spus: „Ţine minte, eu scriu aici, «Felicia are în gât un bulgăre de aur.»“. Totuşi, am fost respinsă la Conservator.

• Aţi picat la Conservator?

– Da, pentu că profesoara cu care eu am lucrat a făcut un ţânţar cu un program de elefant. Fiind o soprană lirică lejeră, am mers cu un program de soprană dramatică. Am picat cu o notă onorabilă, cu 4, pentru că în această etapă s-a picat cu note sub 1. Asta presupune că exista material, dar că eram prost orientată. Din momentul acela, m-am întors la Şcoala de Muzică din oraşul meu natal şi am predat doi ani vioara. La 21 de ani m-am întors la Conservator. Şi am intrat a doua. Aici m-am întâlnit cu profesoara mea de canto, Georgeta Stoleriu, cu care şi acum sunt în aceeaşi relaţie de profesor-elev. Am călătorit cu dumneaei în suflet în toată lumea. Mi-a fost mereu alături cu atâta dragoste, cu atâta căldură, fără să aştepte o recompensă, fără niciun fel de pretenţie.

• Când consideraţi că aţi avut primul mare succes?

– Primul mare succes cred că a fost în primul meu an de viaţă, atunci când părinţii vroiau să mă culce noaptea şi eu doream să fiu numai leganată. Şi dacă nu mă mai legănau ţipam de spărgeam geamurile. I-am terminat, săracii de ei, şi i-am obligat să facă ceea ce doresc eu, încă de atunci.

• Presa franceză elogia interpretarea Feliciei Filip la Toulouse: „Regina «Traviatei» este româncă“, scriau ziarele. Cum aţi ajuns acolo?

– Eu sunt un om iubit de Dumnezeu. Mi-a demonstrat în cel mai dur mod că sunt iubită. Eu veneam de la Frankfurt, unde aveam un spectacol. Făceam naveta între Frankfurt şi Toulouse, unde erau repetiţiile pentru o altă producţie. Eram la Toulouse şi mă pregăteam pentru spectacolul de la Théâtre du Capitole, pe care trebuia să-l susţin a doua zi, pentru că în ziua respectivă era colega mea. Am mers la teatru, am făcut vocalize şi am hotărât cu soţul meu să ne plimbăm. Dar a început ploaia, aşa că am mers acasă să luăm umbrela. Când am deschis uşa, a sunat telefonul: „Doamna Filip, într-o jumătate de oră trebuie să fiţi pe scenă“. Colega mea se îmbolnăvise. Am alergat, făcusem vocalizele, m-au machiat, m-au îmbrăcat şi am intrat în spectacol. A doua zi, o recenzie a spectacolului din presa franceză purta titlul: „Noua regină a «Traviatei» este româncă“.

• În ciuda succesului dvs, sunteţi totuşi o persoană destul de discretă. Cat de importanta este discretia în viaţa unui artist?

– Eu cred că important este să fii un om normal, un om natural, un om echilibrat fizic şi psihic. Dar când simţi că este nevoie să te implici, nu vei fi discret, ci, dimpotrivă, vei fi prezent, iar acolo unde simţi, într-un fel sau altul, că nu este nevoie de tine, te retragi discret.

• Ce vi se pare greu in ceea ce faceţi?

– Profesia noastră este de vocaţie. În momentul în care te hotărăşti să păşeşti pe acest drum în destin, cred că este bine să înţelegi că nu este o mantie grea, nu este un sac pe care îl porţi în spate, ci este un dar pe care îl destănui celorlalţi, îi faci fericiţi, îi ajuţi. Şi nu am considerat niciodată că muncesc. Am făcut totul din plăcere, pentru că nimeni şi nimic nu m-a obligat să fac ceea ce am făcut.