Cu lira sa tracă, promovează folclorul autentic românesc prin toate colţurile lumii

577

Încălţat în opinci şi îmbrăcat în port tradiţional romanaţean, completat de o ipingea celebră veche de peste 150 de ani şi grea de 10kg, maestrul Ion Crețeanu  promovează o zestre strămoşească aşa cum a fost ea concepută în vatra satului, fără a permite ca aceasta să fie alterată. Este unul dintre puţinii rapsozi populari ai României şi printre cei circa 20 de cobzari români, un neobosit ambasador al tradiţiilor româneşti. Cu lira sa tracă cântă piesele vechi de peste 2000 de ani, culese din folclor, ce smulg ropote de aplauze fie că sunt cântate pe scene naţionale, fie în ţări europene, Canada sau Japonia. După o carieră de inginer energetic, perioadă în care a cules masiv folclor, Creţeanu a devenit mesager al spiritualităţii naţionale transpuse-n cântec, dedicându-se carierei artistice. Originar din localitatea olteană Voineasa, rapsodul popular a venit în primăvara lui 2016 la cârma Ansamblului Profesionist pentru Promovarea Culturii Tradiţionale „Doina Oltului”.

– Domnule Ion Crețeanu,  cand aţi descoperit cobza?

– În anii studenţiei. Eram la Casa Studenţilor, membru al Cenaclului ,,Mesaj” şi cântam a cappella singurel, fără niciun fel de acompaniament. Acolo Cornel Bălosu m-a întrebat dacă nu aş fi dornic să învăţ să cânt la cobză.  A doua zi mi-a adus cobza lui şi vreo două săptămâni m-am străduit eu cu ea şi a apărut încă o treaptă, dacă vreţi. Mă întreabă Cornel Bălosu dacă am găsit pe cineva cu care să lucrez. I-am răspuns că nu şi atunci m-a dus el la Ioan Şerban, cobzarul din Faţa Luncii, de la care a învăţat şi Tudor Gheorghe şi au mai învăţat şi alţii. Ioan Şerban este născut în 1915, primul şi ultimul, dacă vreţi, cobzar autentic al Ansamblului ,,Ciocârlia” al Ministerului de Interne. Un maestru.

– Cât de greu a fost să învăţaţi să cântaţi la cobză?

– Dragostea biruie peste tot. Mi-a fost dragă şi îmi este foarte dragă în continuare. Aş zice că, cu fiecare spectacol, cu fiecare concert, dragostea mea pentru lira dacică este şi mai mare, creşte, mă înnobilează. Distanţa mică dintre mine ca artist şi cobză mă rafinează, mă înnobilează. Toată viaţa m-am sprijinit pe acest instrument care, Doamne, am colindat lumea de la Teheran până la Valencia, la Londra, la Paris, la Montreal, la Beijing. În 2016, am avut două concerte mari cu cobza în braţe. Primul  turneu a fost în  Canada unde susţinusem trei concerte: unul la Montreal, Watherloo şi altul la Toronto. Ce bucurii mai mari poţi să trăieşti, cum să nu fii recunoscător şi creaţiei tradiţionale şi acestui instrument care vine de aici. Cobza este din zona asta, a bazinului inferior al Dunării, de pe malurile Dunării. Cobza, ca şi doina, este a străbunilor noştri, este a noastră. Mai sunt instrumente înrudite cu cobza- buzuchi, cobuzu, mai departe puţin găbulca, dar sunetele pe care le scoate cobza nu le scoate niciunul dintre aceste instrumente. Lirismul specific tracilor doar cu ajutorul cobzei poţi să-l reliefezi. Era cunoscut din vechime faptul că tracii erau un popor duios, un popor sensibil, ei chiar nu erau puşi să lupte în primul rând pentru că erau foarte sensibili. Acordurile minore le aveau deja tracii.

– Maestre, văd că aveţi în birou mai multe cobze. Cam câte deţineţi?

– Acum am şase. Mai tot timpul am avut şase. Hotărâsem, la un moment dat, că nu mă mai despart de niciuna, dar nu am rezistat. Cu ani în urmă, preasfiinţitul episcop de Severin şi Strehaia m-a rugat să le dau ucenicilor mei, preoţi ai Episcopiei Severinului şi Strehaiei, care au învăţat primii paşi cu mine, câteva instrumente. Şi, în ciuda faptului că mă hotărâsem să nu dau nimănui nicio cobză şi să le păstrez pentru mine, nu am rezistat rugăminţilor. Le-am dăruit şi am rămas doar cu una, un singur exemplar, cu ,,regina” pe care o port cu mine peste tot. La scurt timp am făcut iarăşi şase. Oamenii care mă cunosc şi care găsesc printr-un pod sau prin vreun colţişor o cobză mă sună şi mă întreabă dacă nu mă interesează. Le iau şi le dau ce trebuie. Cu mici intervenţii, le scot la viaţă.

– Cu ajutorul cui le readuceţi la viaţă? Mai există meseriaşi care să facă instrumentele să prindă viaţă?

– Avem în momentul de faţă adevăraţi profesionişti la fabrica de instrumente de la Reghin. Este o firmă ca o instituţie care exportă în întreaga lume instrumente muzicale, în special viori, contrabas şi ţambal şi cobze. Cele mai bune cobze din lume se fac la Reghin.

– Domnule Creţeanu, cât de interesaţi mai sunt oamenii din ziua de astăzi de a învăţa să cânte la un instrument, în special la cobză?

– Sunt, pot spune că sunt interesaţi. În clipa de faţă vreu să vă spun că am opt ucenici. Cel mai vârstnic dintre ei are 68 de ani şi cel mai tânăr 20 de ani.Sunt şi vârstnici şi tineri interesaţi să înveţe să cânte la un instrument şi sunt interesaţi să cânte şi la cobză. Este adevărat că te apropii greu de cobză pentru că te solicită în mai multe feluri. Nu e un instrument la care de-a lungul timpului să se fi lucrat atâta cum este vioara, care de secole cunoaşte îmbunătăţiri. Cobza e cam la nivelul la care a ajuns în evul mediu. Doar mecanismele de prindere a corzilor au ajuns în secolul XX, în rest, corpul ei, modul de lucru este din Evul Mediu, dar sonorităţile sunt fără egal.

– Ce reprezintă pentru dumneavoastră cobza?

– Doamne, foaia de drum. Cobza m-a plimbat prin toate colţurile lumii, am cunoscut artişti, scriitori, poeţi, savanţi, academicieni… Am în agenda telefonică cred că zece academicieni români care-mi răspund la telefon în orice moment. Se ştie că oamenii însemnaţi nu au timp să răspundă la orice telefon, dar eu mă bucur de acest privilegiu. Îmi răspund la telefon pentru că m-au auzit cântând.

– În general artiştii populari câştigă foarte mult din concerte, spectacole, evenimente private….Cât de solicitat este maestru Ion Creţeanu, ca să nu spunem cât de bogat este?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt foarte solicitat. Nu pot face faţă tuturor solicitărilor şi tuturor invitaţiilor venite din ţară şi stăinătate. Repertoriul meu îmi permite să cânt la Atheneu, dar şi la expoziţii sau lansări de carte, pe scenă sau pe aeroporturi, în spaţii neconvenţionale.

– Care sunt artiştii dragi sufletului dumneavoastră cu care aţi susţinut concerte?

– Grigore Leşe, Gheorghe Turda, Dumitru Fărcaşu cu care voi merge din nou în toamnă într-un turneu în Italia… Sunt mulţi. Sunt artişti extraordinari, care în esenţa lor au fost oameni extraordinari, dar simpli. Nu-mi plac farafastâcurile pentru că ele nu rămân.

-Vă mai rămâne timp şi pentru activitatea de manageriat? Cum vă împărţiţi între pasiunea pentru muzică şi hârţogăraia de director al Ansamblului Folcloric Profesionist ,,Doina Oltului”?

– Îmi rămâne pentru că merg împreună. Manageriatul nu înseamnă doar hârţogăraie, ci şi concerte.

-Se ajută una pe cealaltă?

– Indiscutabil! Se completează una pe cealaltă. În momentele grele organizatorice pun mâna pe instrument. Îţi uşurezi şi înfrumuseţezi ziua cu acorduri în mi minor.

– După mulţi ani de concerte şi spectacole, ce credeţi că-i face pe români să aprecieze doina şi cobza?

– Păi sunt ale lor şi doina, şi cobza, şi balada. Doina noastră, intrată în patrimoniul UNESCO, este clădită din noi, e izvorâtă din noi, este a noastră, ne regăsim foarte uşor în ea. Construcţiile acestea că „Foaie verde…” nu rămân pentru că nu sunt ale noastre. S-a umplut pământul de creatori de şapte lei şi cinşpe bani, televiziuni cam de aceeaşi valoare, care-i dau pe post, iar copiii săracii sunt sufocaţi de acest balast care ne face rău, efectiv. Muzica cea adevărată, curată, e cea care te vindecă, te înnobilează. Aşa se explică faptul că muzica bună ajunge la inimile tuturor, indiferent dacă înţeleg ce cânţi sau nu. Aşa se face că muzia românească este adorată în China, chiar dacă nimeni nu înţelege un vers din ceea ce se cântă… Sunt acordurile care ajung la inimă. Noi, oamenii, împreună cu pământul realizăm nişte vase comunicante pentru lucrurile simple, de valoare. Din acest motiv muzica românească este apreciată în Peru, iar nouă ne place muzica din Brazilia sau din India. Îmi amintesc că atunci când eram tânăr ascultam la radio „Atlas muzical”. Ascultam muzică de pe toate meridianele şi îmi plăcea chiar dacă nu înţelegeam o vorbă.

– Ce reprezintă pentru Ion Creţeanu numeroasele solicitări de spectacole venite din ţară şi din afara ei?

– Sunt pentru mine o răsplată. Pe toţi banii din lume nu aş da bucuria trăită la spectacolele din China, Canada, Toronto sau prin diverse capitale europene!

– Mulțumim!